[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE

FAMILIA

Copii şi părinţi

PARTEA ÎNTÂI

-I-

Familia simplificată, redusă la elementele sale principale, se compune din tată, mamă şi copil.
Când copilul e foarte mic aparţine mai ales mamei. Ea îi asigură îngrijirea în primii ani de viaţă. Tatăl, absorbit de muncă, nu se poate interesa decât în treacăt de fiinţa viitoare care e în germene la copilul foarte mic. Mama e mai ataşată de făptura pe care a adus-o pe lume şi datorită eforturilor pe care le face pentru ea.
Întâlnim femei tinere, preocupate doar de ele, schimbându-se radical când au un copil. În treacăt fie spus, transformarea nu ar avea mare preţ, dacă s-ar opri la sentimentul matern. Nu ajunge să fii o mamă devotată, rămânând din alte puncte de vedere o creatură egoistă, în stare, dacă ar putea, să facă universul bucăţi pentru a-l oferi unor copii care sunt tot ea, mereu ea, eul ei înmulțit în mai multe exemplare. Egoismul extins nu e nici mai puţin rău, nici mai puţin detestabil. Din fericire această monstruozitate e rară.

La cea mai mare parte a femeilor, instinctul matern înalţă inima şi o înnobilează. Ele nu pierd nimic iubindu-şi copiii mai presus de orice. Putem totuşi să le punem în gardă împotriva pericolului de a-i iubi rău. Principalul neajuns al educaţiei actuale nu e neglijarea copiilor, ci răsfăţarea lor, transformarea lor în tirani.
Marele defect al unor mame moderne e că dau prea multă importanţă îngrijirilor materiale.
Li s-a vorbit atât de mult femeilor de necesitatea igienei copilului, încât o parte dintre ele au ajuns să scape din vedere restul. Copilul poate avea într-un stadiu iniţial o mulţime de defecte de care tânăra sa mamă are de asemenea obligaţia să se ocupe.

Unii dintre noi îşi înconjoară copiii cu prea multă afecţiune, cu prea multă grijă. Îi ţin până la gât în puf călduţ, îi veghează să nu-şi facă vânătăi, zgârieturi sau cucuie la joacă, le îndepărtează toate pietrele din drum, nu le permit să rişte nimic. Cum vor ca micuţii lor să-şi dezvolte spiritul de iniţiativă, capacitatea de a lua decizii energice?
Autoritatea părinţilor nu trebuie să se manifeste ca un ham, ci să se pregătească pentru a fi eficace în situaţii deosebite.
E bine ca odrasla noastră să ştie de ce acţionează, să fie în consecinţă condusă pe cât posibil de raţiune, pentru că într-o zi îndrumarea noastră va înceta. Raţiunea e reprezentată de tată, în timp ce mama reprezintă tandreţea şi blândeţea, dar regula nu are nimic riguros. Bineînţeles că educaţia fetelor, cu amănuntele ei de fiecare clipă, revine mamei. Ea are nevoie pentru aceasta de comori de răbdare, de bunătate, de o adevărată artă a nuanțelor ca să ştie când să cedeze şi când să rămână inflexibilă.

-II-

Nu vom lăuda niciodată îndeajuns devotamentul unei mame.
Cea mai mare parte a oamenilor superiori au fost formaţi de femei. Mame inteligente au acţionat puternic asupra lor.
Pe de altă parte, tatăl are adesea o mare influenţă asupra fiicelor sale, deşi nu se ocupă decât în linii mari de educaţia lor.

Când părinţii se consacră serios educaţiei copiilor lor, fiecare dintre ei le transmite calităţile caracteristice sexului său.
Mama le comunică fiilor ei mai multă delicateţe şi inimă dezvoltându-le gusturile.
Tatăl căleşte bărbăteşte inteligența fiicelor sale, le insuflă echitate, sinceritate, puterea de a face faţă unor impresii prea vii şi uneori pasiunea pentru studiu. El le transformă în oameni cinstiţi, ceea ce nu face rău unor femei cumsecade.

-III-

În educaţia astfel înţeleasă, părinţii stabilesc datoria ca regulă a vieţii şi o impun prin exemplu personal. Să nu spui niciodată „Nu pot”, când ai de îndeplinit o sarcină sau de rezistat răului, iată prima normă. Să te porţi instinctiv bine nu e de ajuns, e important să ai o conştiinţă activă.
Datoria e un consemn care nu se nesocoteşte. Părinţii au obligaţia s-o personifice şi să fie un exemplu pentru copiii lor. Sarcina părinţilor e prin urmare „Să-şi facă vlăstarele oameni”.
În viaţa zilnică, în practică, nici mamele, nici taţii nu prea dau dovadă de eroism spartan. Sub pretext că le vor suferi copiii destul mai târziu ei preferă să-i ferească de orice contact cu realităţile dure ale vieţii.

Băieţelul, fetiţa care nu bănuie grijile părinţilor lor nu pot să le înţeleagă. Rezultatul e o indiferenţă rece.
Dacă părinţii nu vor să-şi întristeze copiii cu necazurile lor, de unde vor învăţa aceştia simpatia?
Dacă părinţii nu vor să-şi înspăimânte copii cu ideea bolii şi morţii, ce vor face aceştia în ziua inevitabilă când se vor întâlni cu ele?
E necesară iniţierea copilului, atât cât vârsta lui o permite, în preocupările celor din jur.
E bine ca băieţelul să ştie că tatăl său munceşte şi că şi el va trebui să muncească mai târziu. E bine ca fetiţa să cunoască eforturile mamei sale. E bine ca ambii să-şi dea seama că trebuie să renunţe uneori la o plăcere pentru a nu impune cheltuieli suplimentare Familiei.

-IV-

Un copil cu instincte bune poate deveni sfidător sau egoist prin educaţie. Tot gândindu-ne la el, îl dezobişnuim să se gândească la ceilalţi. Una din primele îndatoriri ale părinţilor e, după părerea mea, să le insufle copiilor ideea de sacrificiu, care e baza tuturor lucrurilor mari şi durabile. Aş sugera chiar să i se acorde copilului treptat, pe măsură ce se maturizează, posibilitatea de a se conduce singur.
Îmi amintesc că bunica i-a spus odată mamei: „Să încui bomboanele, înseamnă să-ţi lipseşti copiii de dreptul de a se constrânge singuri.”

Din păcate practica disciplinei nesilite e extrem de rară, de aceea supravegherea, îndrumarea se impun. Supravegherea, îndrumarea nu vor împiedica, ci vor asigura dezvoltarea caracterului în direcţia corectă.
A avea caracter e obligatoriu şi aceasta începe prin a avea un caracter urât. E treaba părinţilor de a-l forma, de a atinge cu delicateţe un mecanism subtil căruia i se pot da uşor peste cap angrenajele. O atitudine nepotrivită a părinţilor după o mustrare făcută copilului îl poate transforma într-un sceptic.

Popescu Angela