[Mosh-Neagu]

Păcatul odată intrat în viaţa noastră ne mutilează personalitatea şi distruge rapid ceea ce Dumnezeu a zidit cu atâta trudă şi răbdare în noi. Am observat deja cum păcatul înfăşoară aşa de lesne. Păcatul nu ne vizitează niciodată singur şi ne atrage într-un lanţ fără sfârşit de păcate. David a început cu o neveghere, dar a ajuns apoi un curvar, un mincinos şi un criminal. În cap.11 observăm cum păcatul înfăşoară cu rapiditate personalitatea lui David şi cum acesta devine rob păcatului. În cap. 12 ne-am speriat de împietrirea adusă de păcat. David, cel cu inima curată, devine insensibil faţă de propriile păcate, chiar dacă acestea însemnau curvie şi crimă. El nici nu îşi pune problema pocăinţei pentru mai bine de 9 luni de zile şi este nevoie de intervenţia inspirată a lui Natan. Păcatul anihilează simţurile spirituale şi înăbuşă cu brutalitate strigătul conştiinţei. David îmbracă fără ruşine haina făţărniciei şi îşi ascunde nelegiuirile sub preş. Cucerirea cetăţii Raba ne prezintă un alt David, decât cel cu care eram noi obişnuiţi. Punctul forte al spiritualităţii lui David era smerenia lui. Mereu făcea un pas înapoi şi dădea toată slava Domnului. Dar acum la Raba se lasă atras de propunerea perfidă a lui Ioab, şi David vine la finalul bătăliei pentru a lua el slava. Fără ruşine, îşi pune coroana unui împărat păgân pe cap şi arată spre sine cu toată putere. Ce mare contrast este între acest tablou şi cel care ni-l prezintă pe David umil, dansând în haine de in înaintea chivotului. Ba mai mult, tratamentul la care a supus pe prizonieri ne şochează. Deşi sunt unele traduceri care propun o variantă mai acceptabilă de traducere, şi anume că David i-ar fi pus să muncească cu fierăstrăul şi securile, cred că traducerea lui Cornilescu este corectă. Iată-l pe David crud, nemilos, plin de dorinţa de a se răzbuna. Domnul a fost de acord cu pedepsirea amoniţilor, dar nu a poruncit torturarea lor şi nici nimicirea lor cu desăvârşire. Punctele forte ale lui David erau smerenia, şi bunătatea şi lepădarea răzbunării deşarte. Dar David este acum mândru, fugind după slava deşartă a mulţimii, robit de gândul răzbunării şi de o cruzie feroce. Ce s-a întâmplat cu David? David a fost preschimbat de păcat. Şi pentru a înţelege cât de mult îţi maltratează păcatul inima, autorul subliniază prin cucerirea cetăţii Raba cum păcatul a subminat şi preschimbat în rău cele mai minunate calităţi ale lui David. Atunci când păcătuim cu gândul că ne vom cere iertare, uităm de forţa de mutilare a păcatului. După ce vom păcătui, nu vom mai fi aceleaşi persoane ca înainte, şi gândul de a ne cere iertare s-ar putea nici să nu mai apară. Ce trebuie mereu să ne înfricoşeze la păcat, este că el ne va fura luciditatea minţii şi nu vom şti niciodată în ce ne va transforma pactul cu diavolul.
Înainte de a ne prezenta cucerirea cetăţii Raba, autorul ne descrie durerea lui David la pierderea copilului său, precum şi insistenţa sa în a căpăta îndurare din partea lui Dumnezeu. Oare cum să interpretăm insistenţa lui David? Cu siguranţă, autorul vrea să sublinieze prin acest tablou că dureroasa confruntare cu consecinţele păcatului este implacabilă, de neevitat. Ori cât de mult a insistat David în rugăciune, Domnul a rămas intransigent. David a încercat să îl convingă pe Domnul să anuleze confruntarea cu consecinţele păcatului, dar Domnul a rămas ferm pe poziţie. David tocmai experimentase iertare pentru crimă şi adulter. El ştia că îndurările Domnului sunt fără margini, şi a sperat până în ultima clipă. Gestul său pare frumos, dar dovedeşte că nu a înţeles încă necesitatea confruntării cu consecinţele propriilor păcate. În primul rând, David făcuse un păcat public şi din pricina lui Neamurile din jur huliseră Numele Domnului. El trebuia pedepsit public. Şi apoi, după cum vom vedea pe parcursul secţiunii, tocmai durerea confruntării cu propriile păcate aduce vindecarea sufletului nostru mutilat de propriile păcate. David nu a jelit pentru moartea copilului, ci doar înainte, în speranţa salvării vieţii lui. Dar David a jelit chiar pentru moartea lui Saul. Oare nu ar fi fost normal să jelească şi pentru moartea copilului său? Lacrimile ne-au fost date de Domnul ca să plângem. Avraam a jelit-o pe Sara, poporul Domnului şi-a jelit mereu eroii credinţei. Existenţa durerii şi exprimarea ei este o normalitate. Ea arată şi cât de mult am iubit pe cei pe care i-am pierdut. E adevărat că durerea ne poate copleşi sufletele şi ne poate închide în temniţa depresiei, dar cel credincios are speranţă, are nădejdea învierii din morţi şi a revederii cu cei dragi. Ei nu au plecat de tot, este doar o mică despărţire. Peste puţină vreme, foarte puţină vreme ne vom uni cu toţii în slavă. David nu mai are lacrimi pentru copilul său şi merge doar pe principiul că „viaţa merge înainte.” Slujitorii lui sunt, pe bună dreptate, surprinşi de reacţia sa. Ce se întâmplase cu inima sensibilă a lui David care a scris cântări de jale chiar la moartea vrăjmaşilor lui?
Bat-Şeba a fost şi ea pedepsită pentru păcatul ei. Ea a suferit multă vreme pentru pierderea copilului. În 1 Cronici 3:5, autorul precizează că Solomon a fost al patrulea copil al Bat-Şebei. Este posibil deci ca durerea pierderii primului copil să fi persistat cu putere mai bine de patru ani de zile. Naşterea lui Solomon marchează un momente al mângâierii şi speranţei. Domnul le-a iertat păcatul şi le dă şansa unui nou început. Cu toate acestea suferinţa cumplită adusă de consecinţele păcatului îi ajută să înţeleagă gravitatea păcatului şi să nu cadă în ispita de a transforma harul în desfrânare.
Secţiunea 11-20 ocupă un loc special în revelaţia progresivă a lui Dumnezeu. Nicăieri nu avem descrisă o cădere aşa de mare a unui om credincios care apoi este iertat şi reabilitat. Căderea lui Saul a fost ameţitoare. De la Lucifer şi Adam nu mai găsim o cădere aşa de mare. Înţelegem vulnerabilitatea şi pericolul căderii. Astfel nu suntem chiar aşa şocaţi când are loc şi căderea lui. David. Dar spre deosebire de Saul, David se întoarce la Domnul şi primeşte iertarea şi reabilitarea. De această dată ne surprinde harul şi îndurarea lui Dumnezeu. Dar autorul nu insistă atât pe acestea, cât pe consecinţele păcatului. Dacă istoria s-ar fi terminat în cap. 12 cu cuvintele: „Domnul îţi iartă păcatul nu vei muri.”, atunci ne-am fi gândit cu toţii: „să păcătuim deci ca să se înmulţească harul.” Dar istoria păcatului lui David nu se încheie aici. Aproape jumătate din cartea 2 Samuel autorul ne descrie consecinţele păcatului lui David. Nicăieri în Scriptură nu înţelegem mai bine aceste adevăruri: iertarea nu anulează toate consecinţele păcatului, harul nu poate fi transformat în desfrânare, Domnul nu se lasă batjocorit: omul va culege ce va semăna. Cu toţii ne speriem de suferinţă. Citind experienţele prin care a trecut David ne îngrozim şi ne rugăm să nu trecem prin nici una din ele. Ce este de făcut? Să veghem în fiecare zi a vieţii noastre şi să acceptăm mai degrabă suferinţa despărţirii de păcat. David ar fi suferit dacă şi-ar fi omorât lenea şi pofta din cap.11. Dar ar fi suferit mult, mult mai puţin decât în cei 10 ani de zile de necazuri. Autorul vrea să privim la David şi să ne îngrozim. Da, există şansa iertării oricărui păcat, dar să nu uităm că vom culege ce am semănat. David a semănat câteva săptămâni de neveghere şi a cules 10 ani de necazuri. Oare nu este mai înţelept să umblăm în căile Lui şi să acceptăm fără ezitări suferinţa despărţirii de păcat? Aceste capitole ne învaţă frica de Domnul într-un mod minunat. Cine este înţelept va lua aminte.