[Ioan_Cezar]

O simplă eroare de atribuire, s-ar putea spune. A fi mândru înseamnă a-ţi atribui cele care, de fapt, vin de la Dumnezeu (adică aproape totul, de nu cumva chiar tot ce e cu adevărat de preţ în şi pentru viaţa noastră, şi în primul rând viaţa). Iar prin aceasta omul se consideră, mai evident ori mai subtil, pur şi simplu Dumnezeu.
Cine sunt eu de fapt? Cine sunt eu cu adevărat? Care îmi sunt limitele puterilor personale şi cum de sunt posesorul anumitor puteri, de voi fi avînd vreuna? - poate fi o pistă de acces la recuperarea realităţii. Iar de am vreo putere oarecare, care o fi rostul ei? Cum, când şi cât să o folosesc?.....
Deşi există riscul permanent ca şi la aceste întrebări omul mândru să născocească el ceva şi, deşi în formă (din buze) bolboroseşte "rob al Domnului", înlăuntrul inimii să creadă cu totul altceva. (Am descoperit asta mai întâi la mine, de atâtea ori...)

Frica de Dumnezeu, odată primită în dar prin Duhul, poate zdrobi turnul babilonian al copilăreştii mândrii.

Mândria este un păcat, desigur, dacă luăm ca reper Poruncile.
Şi este rădăcina din care creşte înclinarea noastră permanentă spre păcatul de tot felul, adică spre rătăcire, risipire, distrugere.

Fiind păcat orice mişcare a noastră care răneşte şi refuză (goneşte, alungă dispreţuitor, vai) iubirea lui Dumnezeu şi astfel ne deposedează de legătura noastră cu Viaţa, cu sensul şi rostul pus de Dumnezeu în toată zidirea Lui.
Prin nimic nu se autosabotează omul, nu se surpă mai mult şi mai tragic, decât prin aşezarea-n mândrie. Atât de confortabilă (pe moment!), atât de dulce, de promiţătoare...
Iar prin frica lui Dumnezeu se clădeşte în Viaţă, în Veşnicie... Sau nădăjduieşte ...