[Ioan_Cezar]

A ne aduce aminte de un păcat presupune că l-am conştientizat cândva.
Iar dacă nu l-am conştientizat nu ni-l putem aminti, însă îl putem conştientiza acum.

Cum e posibilă această conştientizare (care uneori pare, deşi nu este, o aducere aminte; dimpotrivă, conştientizarea de acum naşte şi aducerea aminte a situaţiei trăite)?
Un răspuns duhovnicesc ni-l oferă Arhimandritul Sofronie Saharov în "Vom vedea pe Dumnezeu precum este" (pag. 42, ed. 2005)

"În mişcările îndreptăţite de judecata noastră, noi nu putem vedea "păcat".
Adevărata viziune a păcatului aparţine acelui plan duhovnicesc de unde am căzut.
Păcatul se conştientizează prin darul Duhului Sfânt,
împreună cu credinţa în Absolutul Personal, Făcătorul şi Tatăl nostru.
Este vorba de relaţiile noastre personale cu El, şi nimic altceva."

Darul Duhului Sfânt este şi în preotul care ne spovedeşte? Vine şi lucrează şi prin el? Face parte din Taina Mărturisirii?
Relaţiile noastre personale cu Dumnezeu sunt mijlocite, orientate, susţinute, ocrotite şi îngrijite, potenţate şi amplificate de harul Duhului Sfânt prin preotul duhovnic?

Părintele Sofronie a lăsat pagini remarcabile despre lucrarea rugăciunii. Practic, ce e cu adevărat mântuitor nu poate exista fără rugăciune - ne arată Părintele.
Dar rugăciunea, fie ea şi condiţia individuală a vieţii unui creştin, nu este niciodată ruptă de persoane. Ci, dimpotrivă, este prin excelenţă o relaţie interpersonală (altminteri ar fi un solilocviu). În multe sensuri şi planuri....