[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Articolul semnalat se refera la cu totul alt nivel al cunostintei dogmatice decat cel avut in vedere de mine in postarea initiala. Nu pretind, nici nu cred ca e potrivit, ca educatia nationala sa devina facultate de teologie, nici ca familiile sa imbrace progeniturile in schima monahala. Nu am in vedere ca, dintr-un popor ignorant, sa devenim un popor de mitropoliti.
Dar noi ne aflam in cealalta extrema. Excludem tot ce are cea mai mica legatura cu Domnul din cultura generala. Despre Faptele Apostolilor stim mai putin decat despre Faptele Fotbalistilor, iar in Isus Cristos noi nu vedem un superstar al istoriei, ci un personaj care e rezervat popilor.

Desigur, numai că e vorba despre conştiinţa dogmatică (un fenomen aparte al conştientizării de sine, de lume, de Dumnezeu - strict legat de pocăinţă) iar nu despre cunoştinţele (şcolare ori academice) de dogmatică.
Am sesizat de la început unde baţi şi, cu onestitate, mi-a plăcut iniţiativa ta (şi am compătimit împreună...).
Voiam doar să lărgesc un pic cadrul reflecţiei,... nu fie cu supărare!

În fine, mai la vale dau peste câteva rânduri care mă surprind mai puţin plăcut: aşezi cunoştinţele despre Dumnezeu şi despre Biserică la capitolul cultură generală... Nu zic că nu se poate. O fi şi asta, deh, vreo scofală (pentru ateul cu ifose savante, pentru snobi şi snobinete, pentru boierii plictisiţi şi pentru baronii culturii noastre pricăjite care şi-au extins cu aroganţă domeniul de sofisme până-n tinda Bisericii sau chiar mai adânc) dar, Mihnea, chiar aşa vezi locul şi rolul dogmaticii/istoriei/liturgicii etc. în mintea/inima/viaţa unui om?
De cultură generală ne arde nouă când moartea bate la uşă iar păcatele ne rod de vii?

Concluzie, fără o conştiinţă dogmatică sănătoasă geaba cunoştinţe de dogmatică.

Nu din cunoştinţe şcolăreşti şi din dezbateri savante se înfiripă şi pulsează conştiinţa dogmatică, ci din harul pocăinţei pe care, într-un moment al vieţii, omul îl primeşte în dar, spre lucrare personală din partea Domnului.

Iar semnul că începe să se formeze un oarecare embrion al conştiinţei dogmatice în om este la început un abia sesizabil sentiment al silei, al dezgustului, iar mai apoi când prinde putere vâlvătaia harului în inimă, sentimentul îngrozitor al urii adânci faţă de sine.
Doar când s-a petrecut minunea înfiripării conştiinţei dogmatice înlăuntrul tău, doar atunci vezi limpede că eşti vierme, drac de-a binelea înaintea lui Dumnezeu. Şi, prăbuşit în durere şi scârbă de sine, plîngînd la capul tău precum îl plângi pe mortul definitiv condamnat la focul veşnic, şi încă un mort de cea mai joasă speţă - un trădător ordinar, aşadar dat de bunăvoie cu totul iadului: te rogi totuşi, cu o nădejde dincolo de toată deznădejdea...
Iar Domnul se apropie, te îmbrăţişează cu nespusă blândeţe şi gingăşie şi descoperi, o minune, că El te iubeşte şi, mort fiind tu de acum pentru totdeauna, iată, El Tatăl nostru, iată - te învie!

Cam aşa e cu conştiinţa asta dogmatică... Nu tre să fii mitropolit ca s-o deţii, prin har şi umilinţă. Nici savant.
Bune, totuşi, şi cunoştinţele de dogmatică, ca să nu rătăcim prea tare în războaiele noastre de săbiuţe verbale...