După aproape zece ani de aspre nevoințe la Mănăstirea Vărzărești, Cuvioasa Teodora s-a îndreptat spre Munții Neamțului, spre locurile minunate ale copilăriei. De acum înainte, începe o nouă perioadă în viața Cuvioasei Teodora, de rugăciune neîncetată și de trăire cu adevărat pustnicească. Hrana i-o oferea numai pădurea (bureți, urzici, mure, afine) sau cele ce-i dădeau călugării de la Sihăstria ori puținii credincioși care se abăteau prin acele locuri retrase. Uneori o vizita ieroschimonahul Pavel din aceeași obște monahală, care venea să cerceteze pe sihaștri și să-i împărtășească cu Trupul și Sângele Domnului, în felul acesta, viața ei înainta mereu pe scara virtuților, de care scria Sfântul Ioan Sinaitul sau Scărarul.
Spune tot tradiția că năvălind oști turcești în Moldova și ajungând până în ținuturile Neamțului, multe călugărițe s-au refugiat în munți. Unele din ele au ajuns până la chilia Cuvioasei Teodora, pe care au aflat-o în rugăciune. Ascultându-le necazurile, le-a oferit chilia ei, iar ea s-a retras într-o peșteră, unde era și mai greu de ajuns, din pricina sălbăticiei locurilor. Este cunoscută până azi sub numele de „Peștera Sfintei Teodora”, arătând tot ca acum trei veacuri: o încăpere boltită, înlăuntrul unei stânci uriașe, iar alături era o stâncă lată și puțin ridicată care îi slujea ca vatră și ca masă. Se spune că Teodora ar fi trăit aici vreme de 20 de ani, poate chiar mai mult.
(
Pr. prof. Mircea Păcurariu,
Sfinți Daco-Români și Români, Editura Trinitas, Iași, 1994, p. 54)