[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de gpalama

.... mi se intampla cand incerc sa ma gandesc la Parintele Arsenie Boca.

De toti sfintii ma apropii cu liniste si pace. Nu am nici un gand rau, e pace, bucurie, liniste.
Numai cand ma apropii de Arsenie Boca ma tulbur rau rau de tot de la tot felul de ganduri.

Va dau cuvantul meu ca nu reusesc sa ma apropii de el in nici un fel cu mintea.
O fi judecata mea asupra lui? Dar eu incerc sa nu judec si incerc sa las toate lucrurile deoparte.

Dar, mi-e tare greu sa ma gandesc la parintele Arsenie. Vifor mare de ganduri vine peste mine..... nu cred ca e bine lucrul asta, Dumnezeu sa ma ajute si sa lumineze si limpezeasca lucrul asta.

Dacă îmi permiţi o opinie.... Legată de tentaţia de a face din reacţiile subiective un criteriu sau o normă de apreciere cât mai "obiectivă"...
Încep cu mărturisirea că şi eu am trecut prin asta. Nu neapărat faţă de Părintele Arsenie, ci de exemplu când vedeam Biblia sau când citeam unele pasaje chiar şi din NT, chiar pericope cu Discursul Mântuitorului.
Am cerut sfat atât de la duhovnic (şi prieteni preoţi) cât şi de la colegi psihologi.
Concluzia este următoarea: problema nu e atât cu persoana la care ne gândim (cum ar putea să fie ceva negativ la persoanele sfinte din Biblie, la Hristos?...) cât mai degrabă cu lăuntrul minţii noastre.
Psihologii mi-au reamintit ce este o rezistenţă psihică faţă de o schimbare, ce este o nevroză şi care îi sunt mecanismele etc. Am înţeles că se activa în mine un nucleu nevrotic insuficient analizat şi că ar fi cazul să fie descoperit şi lucrat până la rezolvarea conflictului intrapsihic.
Preoţii au spus cam pe acelaşi glas, astfel: pe de o parte ispitiri demonice - gânduri şi stări sugerate de vrăjmaşul care pune piedici când înaintăm spre Dumnezeire, pe de altă parte exprimări sub formă de gânduri şi stări a propriei necurăţii. Păcate nespovedite, complaceri în trândăvie şi atmosferă păcătoasă etc. Manifestări ale maladiei spirituale.
Cum să vezi cu ochi buni pe cineva sau ceva care îţi e oglindă pentru ceea ce nu îţi place să vezi în tine, care îţi e mustrare pentru viaţa nedesăvârşită în care petreci?....

Am auzit de multe ori la fraţi, altminteri oameni de bună credinţă dar fără deprinderea de a lucra onest cu sine, că "omul acela mă tulbură" sau "cartea aceea mă nelinişteşte". Concluzia era inevitabil aceeaşi - acela sau aceea au ceva necurat, e ceva rău acolo, mai bine evit, mai bine mă feresc etc.
Nu prea obişnuim să privim înlăuntrul nostru când cineva sau ceva ne pare că ne tulbură. Ci suntem temeinic educaţi în lume, în lumea aceasta a aroganţei şi mândriei, să atribuim locul pricinei neliniştii noastre mereu în afară, în necurăţia sau reaua intenţie a altuia. Cu alte cuvinte noi suntem ok, doar celălalt nu este ok.
"Eu sunt ok - tu nu eşti ok, el şi ea nu sunt ok" - merită oleacă de analiză. Tema meditaţiei? Narcisismul, părerea de sine, trufia, lenea.

Concluzie: ceea ce simţi la întâlnirea cu Părintele ţine şi de tine, de anumite credinţe subiective, de etaloane şi măsuri în care, vai, precum pe un pat al lui Procust nu încape nicicum Părintele.
Decât să îl mutilăm pe Părintele pentru a încăpea în patul lui Procust al gusturilor şi credinţelor fiecăruia, ce-ar fi să meşterim fiecare un pic la propriul lăcaş pentru a-l adapta la măsura Părintelui?
Decât să asimilăm lumea la mica noastră maşină de scheme, ce-ar fi să lărgim schemele noastre adaptîndu-le la măsurile lumii?
Decât să aducem pe munte la Mahomed, ce-ar fi să meargă Mahomed la munte?
Decât să tragem Biserica în bârlogul lumii, ce-ar fi să scoatem vulpea din bârlog şi să o poftim în Biserică?

Nu putem face pe Părintele responsabil de neliniştile care ne apucă atunci când ne întâlnim cu el. Putem însă să ne întrebăm: de ce trăiesc eu asta? ce e în mine de se tulbură aşa cugetul şi inima mea? ce am eu împotrivă, ce tărie de cerbice manifest de fapt? cum mă ajută pe mine această tulburare, în ce plan, în ce nevoi ale mele infantile, de falsă securitate ori narcisică stimă de sine? ce să înţeleg despre mine, despre însuşirile mele sufleteşti, despre maturitatea ori imaturitatea mea, despre fariseul ori vameşul din mine, despre centrarea mea pe poftele şi certitudinile mele, despre făţărnicia ori autenticitatea mea.

Nu ştiu ce e cu Părintele. Şi, probabil, nu voi cunoaşte niciodată.
Dar cu mine, Doamne, ce o fi de mă tulbur aşa? Cum să mă folosesc de ispită ca să mă cunosc mai bine şi să mă îndreptez înaintea Ta? Asta da, asta aş putea încerca să cunosc şi să fac chiar acum. Doamne ajută!