[Ioan_Cezar]

Dacă putem vorbi de o cunoaştere, eu cred că este prin Descoperire de Sus. O altă cunoaştere e cel mult o gnoză, adică o iluzie fabricată din abaterea consecventă de la calea Crucii, a Evangheliei.
Nu cred că ajută să căutăm sens logic suferinţei, dar să găsim fiecare sensul ontologic al suferinţei personale sau/şi colective. Sensul care învie, omorâre a morţii din noi.
Suferinţa prilejuieşte (dacă e asumată în Duhul lui Hristos) o deşertare de sine, o kenoză şi o înaintare în devenirea întru Fiinţă.

Iată câteva gânduri despre suferinţă ale unui bărbat înduhovnicit:

"Inima îmi era ca ceara înfierbântată.
Însă durerea-i era, în chip curios, de viaţă făcătoare.
O oarecare moarte scârboasă se mistuia de către lacrimile fierbinţi, aşa cum se mistuia murdăria..."

"Nu este lipsă mai cumplită decât a nu cunoaşte pe Adevăratul Dumnezeu.
În întunerecul necunoaşterii (lui Dumnezeu - n.m.), nu numai durerile şi suferinţele, ci până şi bucuriile şi mulţumirile, şi îndeobşte totul îşi pierde sensul.
Dimpotrivă, un dar mai mare ca întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu nu există.
În lumina acestei cunoaşteri, nu numai stările plăcute, ci şi cele întristătoare şi chinuitoare sunt pline de sens, şi drept aceea devin cu putinţă a le purta, se îndreptăţesc."
(Arhim, Sofronie Saharov - "Vom vedea pe Dumnezeu precum Este.")