[Mihnea Dragomir]

Cand Domnul nostru si-a inceput misiunea publica, poporul in care Se intrupase era de mult in robia romanilor. Nu era tocmai o noutate pentru Poporul Ales, care mai cazuse in robie de doua ori. Avusesera loc incercari de revolta, care nu facusera decat sa inaspreasca jugul roman, care ii apasa si mai mult.

Pe acest fond de ura cu greu ascunsa de evrei contra stapanilor lor isi incepe Domnul opera de misiune. O vreme, evreii au sperat ca Domnul ii va elibera. Dar El refuza, fiindca dorea eliberarea interioara, eliberarea lor de un altfel de stapan decat cel vizibil. Si totusi, au insistat. Au vrut sa il faca rege in mod public dupa episodul al doilea cu inmultirea painilor. Cand a aflat, Isus a fugit de acolo. Poate ca sperantele acelui neam inrobit au renascut a treia oara in Duminica Floriilor, cand ei l-au intampinat in capitala tarii cu aclamatia "Osana, Fiule al lui David". David fusese regele lor si memoria domniei sale drepte era vie in popor.

Domnul nu a venit sa faca revolutii exterioare, nu a fost un Garibaldi avant la lettre. El a venit ca sa-i elibereze pe oameni de acela in sclavia caruia se aflau toti: bogati si saraci, drepti sau pacatosi. Si, pentru ca sa-i mentina in aceasta stare eliberata, a venit sa schimbe sufletele. O revolutie, da! Dar o revolutie interioara. Cata deosebire intre crestinii primelor veacuri si sclavii lui Spartacus, care au sfarsit tot pe cruce ! Dar nu pe crucea Domnului nostru, ci pe alta cruce, aleasa de ei.

Dar evreii neconvertiti, care nu L-au urmat pe Domnul, nici nu L-au ascultat, neintelegand ce fel de revolutie urmareste Fiul lui David. Ei se vor revolta in contra stapanilor lor. Si, dupa nici 4 decenii, multi si-au gasit sfarsitul. Pe cei care au scapat, Dumnezeu i-a scos din Pamantul Fagaduit, a daramat, folosindu-se de puterea romana si de soldatii lui Tiberiu templul inchinat lui Dumnezeu in care mai marii lor indraznisera sa Il judece pe Dumnezeu. Potrivit profetiei, nu a ramas din el nici piatra peste piatra, sfarsindu-se atunci surparea inceputa in ziua cand L-au trimis la moarte, strigand "sangele Lui sa fie asupra noastra si a fiilor nostri!".

Dar pe cei care il asculta pe Domnul, El insusi ii scoate nu doar din sclavia dusmanilor nevazuti, ci si din a celor vazuti. A facut asta atunci cand i-a scos din robia lui Faraon. Nu pe toti, ci numai pe cei care l-au urmat pe trimisul Sau. Ceilalti, care nu l-au urmat, au pierit.

Dar chiar si dintre cei care l-au urmat pe trimisul Sau, unii s-au revoltat, zicand "De ce trebuie noi sa-l ascultam pe Moise?" Sfarsitul lor a fost groaznic: pamantul s-a deschis si i-a inghitit in pantecele sau.

Spuneam ca cei care, ascultand de Domnul, devin soldati ai propriei revolutii interioare, ajung curand si la revolutie exterioara: dar una de succes, dorita de Domnul. Sclavii au ajuns sa-si converteasca stapanii. Multi sunt istoricii (si nu intotdeauna crestini) care vad in eliberarile masive de sclavi din perioada cand crestinismul incepe sa patrunda in suprastructura sociala inceputul sfarsitului Imperiului Roman.