Să trăim curaţi într-o lume murdară, să fim lumină în întuneric, să mulţumim când avem şi eşecuri, să rămânem în picioare când alţii s-au prăbuşit, să slujim când toţi vor să se relaxeze, să binecuvântăm pe cel ce ne blesteamă, să facem bine celui ce ne face rău, să facem măcar un pas în plus când toţi s-au oprit… Asta e dorinţa lui Hristos cu privire la noi. Un ansamlu de paradoxuri.

Paradoxul este o ciudăţenie. O absurditate. Este o părere contrară adevărului unanim recunoscut. El ridică o barieră: “Pe aici, nu se trece!” În spatele ei unii se blochează, alţii se lamentează şi cei mai mulţi dau dosul, fug înapoi. Totuşi, cineva mearge liniştit înainte.

Paradoxul e un enunţ contradictoriu dar în acelaşi timp şi demonstrabil. Asta face Creştinismul versus celelalte religii. Creştinul în raport cu lumea. Paradoxul creştinismului e că vedem lucrurile care nu se văd; câştigăm atunci când renunţăm; suntem înălţaţi atunci când ne smerim; suntem mari atunci când ne facem mici; ne odihnim atunci când purtăm jugul; suntem stăpâni atunci când slujim; devenim liberi atunci când ne facem robi; ne îmbogățim atunci când dăruim; trăim atunci când murim!

Sf. Pavel ne spune că demonstrăm paradoxul când trăim în belşug deşi avem sărăcie, ne bucurăm când suntem întristaţi, suntem tari atunci când suntem slabi. Iar toate lucrurile sunt ale noastre fiindcă noi numai suntem ai noştrii.

Ce ne-ar mai trebui pentru o viaţă fericită? Dinamică. Plină de evlavie. De bucurie? Atunci, de ce n-o avem? Căcii unii dintre creştini suntem mohorâţi de nefericire. Nu doar acasă, nu doar pe străzi. Ci şi în biserici! Iar un creştin nefericit, e adevărat paradox!

Nicolae G.
Sursa: http://luminapentrucandeladinsuflet....adoxul-invins/