[Ioan_Cezar]

Suferinţa fiind un ingredient nelipsit din compoziţia vieţii omeneşti pe pământ, cred că nu e om care să nu fi fost pus în faţa problemei suferinţei. Când conştiinţa omului se înfiripă apar, probabil, şi primele provocări ale suferinţei. Iar omul, avînd vocaţia de fiinţă cugetătoare, începe deîndată, în mod spontan, să "rumege" bobul tare al suferinţei pe măsura puterilor lui înţelegătoare şi simţitoare.
Care să fi fost răspunsurile omenirii la problema suferinţei, înainte de Hristos?
Pesemne că întreaga istorie a culturii şi a civilizaţiei constituie un răspuns.
Fiecare familie, fiecare comunitate, fiecare popor dă un set de răspunsuri la problema suferinţei, teoretic şi practic.
Aşa se face, de pildă, că unii văd în suferinţă un rău ce trebuie imediat alungat, fie şi prin opusul ei - plăcerea, ori surorile ei. Oameni care îşi "tratează" suferinţa, în prelungirea unei lungi tradiţii, cu alcool, cu variate patimi, cu opiul pestriţ al paliativelor de tot soiul...
Alţii văd în suferinţă o ... plăcere. Caută suferinţa cu lumânarea şi dezvoltă varii mecanisme de a se delecta cu suferinţa. A lor sau a altora...

Dintre căile (pe care îmi tot repet că sunt fireşti, sănătoase ale) răspunsului la suferinţă, preţuiesc în special două: munca şi creaţia, căi care dealtfel se şi împletesc.
Creaţia îmi pare activitatea cea mai uimitoare de "metabolizare" ori transfigurare a suferinţei. Capodoperele omenirii în materie de artă (deşi nici ştiinţa ori tehnica nu sunt de lepădat) au folosit, fără excepţie, combustibilul suferinţei.
Cântecele de dragoste ori de jale, prohodirile, doinele ...
Marea poezie a lumii...
Pictura, dansul, etc.
Acceptăm îndeobşte că arta îşi extrage seva din iubire-suferinţă. Altminteri nu depăşeşte stadiul de făcătură.

Atât arta cât şi munca împlinesc, atunci când omul a învăţat alchimia prelucrării suferinţei, funcţia de înălţare a sufletului de la pământ la cer. Omul care bate suferinţa integrînd-o unui sens mai înalt decât ea în sine, se înalţă deasupra condiţiei terestre (telurice) şi prinde zbor sufletesc. Se simte liber şi împlinit. Se simte aşa cum dealtfel şi este: frumos!

Şi totuşi... acestea sunt doar prefigurări ori manifestări nedepline ale posibilităţilor omeneşti.
Găsim prin Hristos că în mod minunat omul poate trăi o experienţă transfiguratoare a suferinţei care îl duce în văzduhurile deplinătăţii, ale desăvârşirii şi Veşniciei.
Ceea ce cred că oferă specificul acestui travaliu aparte, cu totul excepţional, este că sensul suferinţei nu îl mai dă, acum, omul. De data aceasta sensul este dat din afara omului, mai precis sensul este revelat. Dumnezeu Omul îi predă Atotomului făclia tainei suferinţei.

A trebuit să avem parte de Hristos Răstignit şi Înviat pentru a recupera deplinul şi bunul sens al suferinţei.
După Hristos, cred că picăm în mare ratare şi cădere dacă ne mai batem capul cu problema sensului suferinţei. Sarcina aceasta a aparţinut omenirii când încă se afla în răspăr cu Dumnezeu.
Dar când Dumnezeul nostru, din Marea lui Milă şi Iubire Jertfelnică, a intervenit în istorie prin Întruparea Fiului şi prin Lucrarea Lui, atunci Iubirea a făcut ceea ce omul nu reuşea în ruptul capului să facă: din suferinţă a născut învierea şi înfierea noastră. Şi tot drumul primenirii noastre întru Lumină, întru Sfânta Pace, întru Fiinţă ne-a devenit fiecăruia accesibil şi totodată poruncă. "Fiţi sfinţi...!"

Suferinţei îi şade bine cu Harul. Altminteri e ca rubinul într-un rât de porc.
Doar dacă omul se arată cu totul dispus să conlucreze cu Harul, renunţînd la orice alte concubinaje urât mirositoare înaintea Domnului, el primeşte rostuirea fecundă a suferinţei întru devenire şi împlinire. Operă şi destin.

Dar cine ne învaţă să primim suferinţa şi sensul ei nou, transfigurator? Cine ne poartă de mână de la abecedar la desăvârşire?
Maica noastră Biserica, Sfânta Biserică, păstrătoarea tuturor Tainelor - a porţilor şi meşteşugului îndumnezeirii omului. Cea care ne arată un cosmos nou şi care ni-l păstrează nealterat, prin Sfânta ei Tradiţie, înaintea ochilor sufletului: Cosmosul Hristocentric.

Mare e taina suferinţei şi fericiţi sunt cei care se ţin cu bărbăţie smerită înlăuntrul ei!