[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de anonima17

Si spre exemplu, eu daca imi pun batic simt ca lumea se uita la mine si se sminteste intr-un fel...ma simt de parca as transmite lumii mesajul "ia uite ce crestina sunt eu", asta in contextul in care femeile nu prea isi mai acopera capul in biserici. Parca mai mult ies in evidenta decat sa ma smeresc...

Da, contextul/situaţia pot însemna mult în viaţa noastră.
Depindem în mod firesc de oamenii între care trăim. Ne influenţăm unii pe alţii.
Când ne aflăm într-o situaţie colectivă, mintea noastră funcţionează diferit decât atunci când suntem singuri. (De aceea s-a şi dezvoltat în ştiinţele sociale o ramură numită psihologie socială.)
Printre altele, e cunoscut că apartenenţa la un grup exercită o presiune asupra individului în sensul conformării lui la regulile, conduitele, cultura grupului. Riscul de a nu te conforma e resimţit negativ ca pe o ameninţare de a fi exclus din grup. Cui nu i se strânge inima în faţa unei astfel de ameninţări, care bate direct în trebuinţele noastre de afiliere?...
Şi totuşi unii oameni au depăşit "tirania" trebuinţei de afiliere prin trăirea şi cultivarea unor trebuinţe mai înalte. De pildă prin nevoia de autorealizare (care, în înţelesul ei autentic, nestâlcit de prejudecata comună, înseamnă o împlinire a potenţialului, o cultivare şi înmulţire a "talanţilor" în sensul pus de Dumnezeu în om).

Cât priveşte comunitatea credincioşilor, putem sesiza câteva deosebiri: una e să fii fără batic la o slujbă într-o mânăstire de călugări, alta într-o mânăstire de maici, alta într-o biserică de ţară, alta la oraş etc. Intră în joc nivelul duhovnicesc al credincioşilor, tradiţiile/obiceiurile locale etc.

Însă a mă teme că par în ochii altora "demonstrativ", făţarnic etc. atunci când îmi acopăr cuviincios capul cu un batic la intrarea în biserică, poate fi începutul pentru a mă teme, într-o bună zi, că:
- merg la slujbă
- îmi fac semnul crucii
- fac mătănii
- sărut icoanele
- îmi botez copiii
- îmi îngrop şi îmi cinstesc morţii
- îmi mărturisesc însuşirea de creştin ş.a.m.d.

E de avut în vedere, cred, mereu un echilibru între individ şi comunitatea din care face parte. O discrepanţă prea mare între un membru al comunităţii şi ceilalţi declanşează un conflict care va avea, mai devreme sau mai târziu, una din următoarele consecinţe:
a) neobişnuitul va fi asimilat la obişnuit, norma grupului se va impune ("las că-l dăm noi pe brazdă!");
b) grupul se acomodează sub influenţa noului venit (lucru rar şi dificil), exemplul cel mai bun aici fiind al preoţilor nou-veniţi în parohie care, cu răbdare şi tact reuşesc în timp să corijeze unele tradiţii locale (cum ar fi de pildă cele legate de aducerea păsărilor în biserică...);
c) comunitatea se va obişnui treptat cu "ciudăţeniile" deviantului de la normă;
d) deviantul va fi eliminat sau constrâns să se autoelimine.

În orice caz, teama că atunci când eu păstrez învăţătura Bisericii şi a Sfintei Tradiţii risc să îi smintesc pe alţii, e de alungat. Cel care nu ţine rânduială sau care nu are bunul simţ să facă tot ce se cuvine în lăcaşul de cult, e deja un pic (sau de tot) smintit. Nu la sminteala lui să ne gândim, ci la sminteala noastră care ne va cuprinde dacă îi urmăm traiectoria descendentă a concesiilor şi abaterilor.