[Ioan_Cezar]

Florin,
Eu am aflat - văzut, auzit, citit - că oamenii cu credinţă în Dumnezeu vin la biserică să se spovedească. Fac asta ani şi ani, practic toată viaţa. Dintre aceştia, ici şi colo, f.f. rar, cu binecuvântarea duhovnicului (care veghează şi îndrumă viaţa de credinţă a fiului duhovnicesc sau a fiicei) unii se retrag la pustnicie. Cu riscurile de rigoare. Deşi nici acolo nu rămân mereu ci fie sunt cercetaţi periodic de fraţi, fie coboară ei ca să se spovedească şi să se împărtăşească.

Am mai aflat că omul care devine întru sfinţenie îşi vede necontenit păcatele, stăruieşte în prihănirea de sine şi pătimirea cea după Dumnezeu, deseori cere sfat de la fraţi, face ascultare cu acrivie, se roagă neîncetat, posteşte, priveghează etc. Şi, fireşte, se şi spovedeşte, cu menţiunea că la un om îmbunătăţit spovedania nu decurge ca la noi (cu listuţa, cu raportul) ci în cu totul alt mod, mult mai fin şi mai simplu aşa cum doar dragostea (aproape) desăvârşită o poate face.
Am citit că pentru cei sporiţi în virtute, spovedania sub epitrahil e cu atât mai necesară cu cât creşte riscul căderii, cu cât e mai necesară smerenia, cu cât e mai grea reaşezarea după revărsarea de Har (urmată de revărsările demonilor) şi traversarea lungilor perioade (uneori) de retragere a Harului - în scop pedagogic. Detalii privind perioadele de pustiire, de uscăciune, de ispitire cumplită care urmează retragerii Harului, poţi găsi în cărţile sfinţilor şi cuvioşilor Siluan, Sofronie, Gheron Iosif.

Cred că a ne "spovedi" permanent înaintea lui Dumnezeu e o atitudine creştină bună pentru oricine. Fiecare din noi e bine să devenim capabili de asta. Practic, suntem chemaţi şi îndrumaţi să învăţăm aceasta. Nu e altceva decât sfânta frică de Dumnezeu. O însuşire sufletească, un demers intern/subiectiv iar nu o acţiune concretă, materializată, de spovedire sub epitrahil.
Una e a trăi sufleteşte (subiectiv) cu frică de Dumnezeu, alta să te spovedeşti înaintea duhovnicului.
Una e să îţi ţii permanent atenţia inimii raportată la Hristos, cu evlavie, şi alta să te afli efectiv înaintea Lui, în dialog concret.
Una e să te rogi tu la Dumnezeu din toată inima şi cu toată fiinţa şi cu totul altă experienţă să fii răpit în Duh şi purtat înaintea Dumnezeirii (înger, Arhanghel, Preasfânta Născătoare, Pruncul Sfânt sau chiar Domnul Hristos), în Ceruri.
Una e să cauţi să te ridici tu spre Dumnezeu prin virtute (coborîndu-te simultan prin smerenie), alta e să te ridice Domnul înaintea Lui.
Una e să acţionezi tu către Dumnezeu şi alta să acţioneze Domnul asupra ta. Deşi cele două acţiuni se contopesc.

Dacă vrem să ne apropiem de Domnul, micşorîndu-ne, deocamdată calea cea mai sigură, pusă nouă de întreaga Tradiţie a Bisericii, este conform Bătrânilor - ascultarea de duhovnic şi spovedania. Aşa mulţi au sporit, altminteri mulţi s-au pierdut.