Suntem confruntati aici cu numeroase texte care afirma posibilitatea vederii lui Dumnezeu. Nu avem suficient spatiu pentru a enumera toate "teofaniile" sau aratarile lui Dumnezeu in Vechiul Testament. Exista deasa mentiune a aratarii unui inger, un fel de sosie prin intermediul careia Dumnezeu ia chip omenesc (Facere 16, 7-14 etc). Isaia il numeste "ingerul fetei" (63, 9). Dumnezeu ramane necunoscut, insa prezenta Sa personala se face cunoscuta, ca in episodul in care Iacov se lupta cu Dumnezeu (Facere 32, 24-30). Cel Necunoscut refuza sa isi reveleze numele, dar Iacov spune: "Am vazut pe Dumnezeu in fata si mantuit a fost sufletul meu!". Iar el numeste locul unde Dumnezeu i S-a aratat "Penuel", ceea ce inseamna "fata lui Dumnezeu". Dumnezeu ii vorbeste lui Moise "fata catre fata", asa cum cineva ar vorbi unui prieten (Iesire 33, 11; Deuteronom 34, 10). Este o intalnire personala cu un Dumnezeu personal, chiar daca pe Muntele Sinai El este invaluit in mister si intuneric. Fata lui Moise straluceste datorita stralucirii fetei lui Dumnezeu (Iesire 34, 29), caci fata lui Dumnezeu este luminoasa. "Fie ca fata Ta sa straluceasca asupra noastra, Doamne" (Numeri 6, 25), iar in Psalmi se vorbeste despre "lumina fetei lui Dumnezeu". Las la o parte numeroasele texte din Vechiul Testament referitoare la slava, care descopera dar si disimuleaza prezenta lui Dumnezeu, pentru a ajunge la cartea lui Iov, unde dreptul, incercat de Dumnezeu, isi exprima nu numai speranta in inviere, ci si increderea ca va vedea pe Dumnezeu cu propriii sai ochi (Iov 19, 25-27): "Dar eu stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca El, in ziua cea de pe urma, va ridica iar din pulbere aceasta piele a mea ce se destrama. Si afara din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El il voi vedea si ochii mei il vor privi, nu ai altuia". Iar mai departe spune (42, 5): "Dupa spusele unora si altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a vazut".
Daca in Vechiul Testament persoana lui Dumnezeu este adeseori reprezentata de un inger ("ingerul fetei", al lui Isaia, care descopera prezenta lui Dumnezeu), in Noul Testament suntem confruntati cu opusul: ingerii persoanelor umane sunt cei ce "pururea vad fata Tatalui Meu, Care este in ceruri" (Matei 18,10). Dupa cum releva Epistola catre Evrei (cap. I si II), Dumnezeu nu mai vorbeste acum oamenilor prin ingeri, ci prin Fiul Sau. Daca in Vechiul Testament cei care aveau mainile nevinovate si inimile curate sunt numiti "neamul celor ce-L cauta pe Domnul, al celor ce cauta fata Dumnezeului lui Iacov" (Ps. 24, 4-6), Evanghelia afirma ca "cei curati cu inima" vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8). Vorbind despre cei alesi, Apocalipsa spune: "si vor vedea fata Lui si numele Lui va fi scris pe fruntile lor" (22, 4).
Textele Noului Testament sunt de prima importanta pentru problema vederii lui Dumnezeu. Acestea sunt Epistola intai a Sfantului Ioan 3, 1-2 si prima Epistola a Sfantului Pavel catre Corinteni 13, 12. Pentru Sfantul Ioan, vederea lui Dumnezeu se leaga de calitatea de fiu al lui Dumnezeu, calitate conferita crestinilor prin dragostea Tatalui. Lumea, spune el, nu ne cunoaste (ca fii ai lui Dumnezeu) deoarece nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Dar noi suntem deja, din aceasta clipa, fiii lui Dumnezeu si ce vom fi inca nu s-a aratat, adica, rodul acestei infieri - realizarea ei finala - inca nu s-a descoperit. Stim doar ca atunci cand El Se va arata, noi vom fi aidoma Lui, caci il vom vedea asa cum este El. Observam deja cate bogatii doctrinare sunt cuprinse implicit in aceste doua versete. De fapt, textul pe care l-am citat pune vederea lui Dumnezeu, inainte de toate, in legatura cu infierea crestinilor, care sunt numiti "fiii" sau "copiii" lui Dumnezeu; iar mai apoi este pusa in legatura cu eshatologia crestina, cu manifestarea starii noastre finale sau in relatie cu manifestare ultima a lui Dumnezeu, in parusie, deoarece cuvintele: "cand Se va arata" pot fi traduse in ambele moduri. De asemenea textul mai stabileste o relatie intre vederea lui Dumnezeu si starea de indumnezeire a celor alesi care devin "asemenea lui Dumnezeu"; el face aluzie la milostivirea si iubirea divina care confera crestinilor calitatea de fii ai lui Dumnezeu, cu tot ceea ce aceasta calitate implica. Interpretarile diferite care pot fi date acestui text din Sfantul Ioan pot fi deja prevazute. Astfel "noi vom fi asemenea Lui, fiindca il vom vedea cum este" poate fi interpretat in sensul unei relatii cauzale: starea de indumnezeire este consecinta vederii lui Dumnezeu asa cum El este.
Textul din Sfantul Pavel nu este mai putin important pentru teologia vederii lui Dumnezeu. In capitolul 13 al primei Epistole catre Corinteni, Sfantul Pavel intentioneaza sa arate calea prin excelenta care le depaseste pe toate celelalte - darul cel mai desavarsit pe care trebuie sa-l cautam - darul dragostei. Dupa acest imn celebru inchinat dragostei, Sfantul Pavel declara ca aceasta singura va dainui, pe cand toate celelalte daruri - darul profetiei, al vorbirii in limbi, al cunoasterii vor lua sfarsit. "Pentru ca in parte cunoastem si in parte profetim. Dar cand va veni ceea ce este desavarsit, atunci ceea ce este in parte se va desfiinta. Tot la fel, cand m-am facut barbat (starea desavarsita), am lepadat modul de a vorbi si a simti al copiilor". Apoi el pune fata in fata ceea ce este imperfect si partial cu ceea ce este desavarsit, sau cu starea finala la care este chemat omul. "Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura -, iar atunci, fata catre fata -". Vederea partiala "ca intr-o oglinda" poate sa semnifice manifestarea lui Dumnezeu in creatia Sa, accesibila si neamurilor, acea "prezenta nevazuta a lui Dumnezeu" care poate fi perceputa prin contemplarea lucrurilor create (Romani 1, 19-20). Vederea desavarsita, nemijlocita, "fata catre fata" este pusa in opozitie cu vederea imperfecta, partiala a lui Dumnezeu. Bossuet observa ca cel care vede un obiect in oglinda nu il vede "fata catre fata" deoarece il are in spatele sau; prin urmare, este necesar sa intoarcem ochii de la oglinda pentru a vedea obiectul propriu-zis. Aceasta interpretare este ingenioasa, dar nu trebuie sa se uite ca atunci cand vorbeste despre vederea fata catre fata, Sfantul Pavel repeta expresia familiara a Bibliei in care "fata catre fata" denota intalnirea cu un Dumnezeu-Persoana. Propozitia care urmeaza califica cu acuratete caracterul desavarsit al acestei cunoasteri a lui Dumnezeu:
"Acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu" sau "in masura in care am fost cunoscut". Daca uitam faptul ca cele cateva versete inainte de gnosis au trebuit sa dea intaietate lui agape in contextul starii de desavarsire a timpului ce va sa vina, cunoasterea lui Dumnezeu va ajunge tinta suprema a omului. Atunci, cu un accent de intelectualism, acest text va fi interpretat in sensul unei egale partasii la cunoastere:"il voi cunoaste pe Dumnezeu in aceeasi masura in care El ma cunoaste". Daca insa, dimpotriva, pastram in minte ideea de agape, careia ii este dedicat capitolul intreg, atunci acest pasaj privind cunoasterea reciproca va fi pus in legatura cu un alt text din aceeasi Epistola (I Cor. 8, 2-3), in care Sfantul Pavel spune: "Iar daca i se pare cuiva ca are cunostinta de ceva, inca n-a cunoscut cum trebuie sa cunoasca. Dar daca iubeste cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El. Un obiect este cunoscut. Aceasta este o cunoastere imperfecta in care nu exista reciprocitate; acolo unde exista reciprocitate in cunoastere, cunoasterea inseamna relatie intre persoane, iar aceasta este determinata de agape. A-L vedea pe Dumnezeu fata catre fata inseamna a-L cunoaste dupa cum El ne cunoaste, asa cum doi prieteni se cunosc intre ei, reciproc. O astfel de cunoastere-vedere, care presupune reciprocitate, exclude orice finalitate in vederea fata catre fata a lui Dumnezeu. Nu cauza finala este cea care determina iubirea, ci expresia acelei agape care isi asteapta desavarsirea in timpurile ce vor sa vina.
|