Aceasta nu este inca o vedere directa, chiar daca Dumnezeu care a creat toate lucrurile prin Cuvant si prin intelepciune Se dezvaluie ca Treime: Tatal necunoscut Se face cunoscut in lume prin Fiul si Duhul Sfant.
Pentru ca Autolic sa-L cunoasca pe Dumnezeu este necesar ca Dumnezeu sa-i deschida ochii, aidoma unui doctor care inlatura cataracta (este oare aceasta o aluzie la botez, la iluminare?). Credinta si teama de Dumnezeu sunt conditii necesare pentru a intelege ca Dumnezeu a asezat pamantul prin intelepciunea Sa si a format cerurile prin grija Sa iubitoare. Daca Autolic intelege toate acestea, atunci el va trai o viata de dreptate si curatie; ar putea sa-L vada pe Dumnezeu. Insa aceasta vedere va avea loc numai dupa inviere. "Atunci te vei fi lepadat de natura stricacioasa si vei fi invesmantat in nestricaciune, il vei vedea pe Dumnezeu dupa vrednicie. Caci Dumnezeu va scula trupul tau (facandu-l) nemuritor impreuna cu sufletul si atunci, intrucat ai devenit nemuritor, vei vedea pe Cel Nemuritor, daca ai crezut in El acum".
Vederea eshatologica a lui Dumnezeu devine posibila fiintelor muritoare atunci cand ele vor fi invesmantate in nestricaciune. Un raspuns poate fi gasit aici la textul negativ al Sfantului Pavel: "Dumnezeu singur are nemurire si locuieste intru lumina neapropiata; pe Care nu L-a vazut nimeni dintre oameni, nici nu poate sa-L vada" (I Tim. 6, 16) si la toate pasajele din Scriptura care afirma ca nu putem vedea fata lui Dumnezeu si sa ramanem vii. Vederea lui Dumnezeu despre care vorbeste Teofil de Antiohia este atribuita fiintei umane in totalitatea ei: suflet si trup care devin nemuritoare dupa inviere. Aceasta este comuniunea oamenilor (imbracati in nestricaciune) cu Dumnezeu (care este nestricacios prin natura Sa) si in care actul vederii nu mai este impiedicat de distinctia dintre cunoasterea intelectuala si perceperea senzoriala. Aceasta nu este o simpla contemplare a lui Dumnezeu ca manifestare finala in care Dumnezeu Se va arata fiecarui om in masura in care el a devenit vrednic de vederea Sa. Caracterul eshatologic al secolelor primare crestine, asteptarea revelatiei desavarsite a lui Dumnezeu dupa scurgerea timpului, poate fi sesizat in aceasta invatatura care isi trage seva din Sfanta Scriptura.
Aceeasi conceptie eshatologica despre vederea lui Dumnezeu ca manifestare finala a lucrului pentru care omenirea a fost pregatita treptat, acelasi raport intre aceasta vedere fata catre fata si starea de nestricaciune, apare la Sfantul Irineu din Lyon (+202). Lucrarea sa principala: impotriva ereziilor, gnoza falsa demascata si respinsa (in care condamna, de pe pozitiile traditiei Bisericii, doctrinele gnostice) a fost scrisa intre anii 180 si 190). Textul grecesc ne-a parvenit prin cateva fragmente. Restul ne este cunoscut din traducerea latina care trebuie sa fie foarte veche, probabil contemporana cu Sfantul Irineu, deoarece Tertullian o citeaza deja la 20 de ani dupa moartea lui Irineu.
Luptand impotriva teoriilor gnostice care cautau sa opuna Dumnezeului mantuitor, care S-a descoperit in Iisus Hristos, un dumnezeu creator, un demiurg, Sfantul Irineu dezvolta ideea unei revelatii progresive a lui Dumnezeu, Care creeaza toate lucrurile prin Cuvant, revelatie pe care Cuvantul o continua descoperindu-Se patriarhilor si profetilor si care se sfarseste in actul intruparii. Cuvantul denota aici principiul insusi al revelatiei Tatalui caruia i se aplica ideea de Dumnezeu nevazut prin natura Sa. Necunoscut in maretia Sa, Dumnezeu Se face cunoscut din iubire prin Cuvantul prin care a creat toate lucrurile. "Fiul este Cel care aratandu-Se ne da cunoasterea Tatalui; caci cunoasterea Tatalui este aratarea Fiului". Iar mai departe Sfantul Irineu adauga: "Tatal este natura nevazuta a Fiului, in timp ce Fiul este natura vazuta a Tatalui".
"Cuvantul S-a descoperit atunci cand S-a facut om. Inainte de intrupare se cuvenea a zice ca omul a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu, insa acest lucru nu putea fi demonstrat, caci Cuvantul - Cel in al carui chip a fost facut omul - era inca nevazut. Ba mai mult, asemanarea insasi a fost repede pierduta. Cuvantul devenit trup a restaurat chipul si asemanarea, caci El insusi a devenit ceea ce a fost facut dupa chipul Sau si a imprimat profund asemanarea, facandu-l pe om, prin Cuvantul vazut, asemenea Tatalui nevazut". Omul dobandeste aceasta asemanare prin Duhul Sfant. "Daca Duhul nu Se uneste in om cu sufletul, acest om este nedesavarsit: el ramane animal si trupesc; el are chipul lui Dumnezeu in trupul sau, insa nu dobandeste asemanarea prin Duhul". Astfel iconomia Fiului si a Duhului Sfant "il ridica pe om la viata lui Dumnezeu". Aratarea progresiva a lui Dumnezeu este implinita acum prin progresul spiritual al omului, care realizeaza asemanarea primita prin fagaduinta Duhului. Acest urcus spre starea omului spiritual transcende distinctiile atat de scumpe gnosticilor - in om somatic (n.t., sau trupesc), psihic (n.t., sau sufletesc) si pnevmatic (n.t., sau spiritual). Un element scripturistic nou incepe sa imbogateasca invatatura despre cunoasterea lui Dumnezeu, mai precis, calitatea de om creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, calitate realizata deplin atat prin faptul intruparii (Fiul fiind descoperit ca chip desavarsit al Tatalui cel nevazut, dupa chipul Caruia a fost creat omul), cat si prin pogorarea fagaduita a Duhului Sfant, care confera omului posibilitatea cresterii, a vietii spirituale. Aceasta crestere spirituala a omului, inaltat de Duh si Cuvant la starea de comuniune cu Tatal, primeste un accent eshatologic in scrierile Sfantului Irineu: "Daca acum, zice el, cand am primit fagaduinta Duhului, strigam: Avva, Parinte, cum va fi oare atunci cand, dupa ce vom fi inviat, il vedem fata catre fata - cand toti membrii, adunandu-se in multime mare, canta imnul de slava in cinstea Celui care i-a inviat din morti si le-a daruit viata vesnica?"
|