Citat:
În prealabil postat de florin.oltean75
Dogmatica BC s-a sprijint pe referinte biblice, in care este promisa reciprocitatea cunoasterii, de exemplu:
"Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin."
Incogniscibilitatea Fiintei presupune o partialitate a cunoasterii. O unire nedeplina - desi harul vrea pe omul cel dinlauntru sa-l uneasca cu Dumnezeu (nu doar cu energii impersonale necreate).
Teoria inaccesibilitatii Fiintei a rezultat in urma experientei meditative a parintilor patristici. Pentru aceasta, a fost creata o disjunctie intre Fiinta si Lucrare, introducandu-se un element intermediar "energia necreata". Cum energia necreata nu mai contine deloc "fiinta sursa" ramane desigur un mister.
Deci inevitabil sunt evidentiate cele doua polaritati ale cognitiei: cunoasterea catafatica si cea apofatica.
Budismul a rezolvat aceasta contradictie aparenta ("unit si despartit in acelasi timp", "cunoscut si necunoscut in acelasi timp"..) prin principiile enuntate in Calea de Mijloc - in care sunt respinse simultan cele doua extreme atat reificarea cunoasterii cat si nihilismul cunoasterii esentei Fiintei.
In urma acesteia a rezultat o abordare echilibrata a cunoasterii catafatice si apofatice in practica spirituala zilnica.
|
Tu spui că dogmatica BC s-a sprijinit pe referințe biblice. Eu cred că unii oameni din BC de atunci (Aquindin, Valaam etc.) au interpretat referințele biblice diferit de modul cum le-a tâlcuit Sfântul Grigorie Palama. Primii încercau să tragă anumite foloase (evidențiate și dezaprobate de Sfântul) și lăsau impresia că alcătuiesc o bună interpretare dogmatică. Au alcătuit, dar neinspirat.
*
Ce înțelegi prin "reciprocitatea cunoașterii"? Cumva, identitatea ei? Eu înțeleg o participare deschisă la ambele capete, ca în orice relație interpersonală. Posibilitatea intercunoașterii. Eu te cunosc pe tine precum și tu pe mine, dar cunoașterea noastră nu e identică. Pentru că, mai întâi, noi nu avem aceeași identitate. (Varianta ta aduce a șlagărul acela de sezon - "gândim la fel, simțim la fel, vorbim la fel..." - un fel de imn al clonei în oglindă. Nici o legătură cu relația de intercunoaștere dintre Dumnezeu și om, dintre om și Dumnezeu. Și nu, nu e vorba de iubire, ci de confuzie - la șlagăr mă refer.) În intercunoaștere, Dumnezeu și omul nu se topesc într-o supă primordială uniformă, nu devin una pastă cleioasă omogenă, ci fiecare își păstrează originalitatea și unicitatea. Creștinismul nu desființează persoana, ci dimpotrivă, o cultivă continuu. Nici Domnul nu Se desființează, ci Se smerește neîncetat.
*
Citatul din Pavel, versetul 12 din 1Corinteni, 13: perspectiva e evident eshatologică (versetul 10, precum și prima parte din versetul 12). Amănuntul aduce o nuanță importantă, cred.
*
Unirea omului cu Dumnezeu nu este, repet, topirea identității omului în Ființa lui Dumnezeu. Domnul nu ne mănâncă, nu ne metabolizează, ci noi Îl mâncăm pe El, Trup și Sânge. Nici în Hristos, prin perihoreză, firile (Dumnezeiască și umană) nu s-au amestecat, nu s-au topit una în alta, deși au comunicat. Sub foc, fierul capătă unele proprietăți ale focului (culoare, căldură) dar nu devine foc (plasmă) ci rămâne fier înroșit. Înroșit, da, dar totuși fier.
Unirea omului lăuntric (duhovnicesc) cu Dumnezeu înseamnă că harul ajută pe om să participe la o relație interpersonală de iubire jertfelnică reciprocă, deschisă la ambele capete. Aceasta este voința și lucrarea Duhului Sfânt în om, prin har.
Energia necreată nu este impersonală ci personală. Așa cum mirosul care emană din trupul tău nu este impersonal ci personal, fapt în virtutea căruia un terț ne-ar putea distinge pe unul de altul după miros.
Dumnezeu vrea să ne unească (participare) cu El prin energia necreată (har) la care noi răspundem, reciproc, participînd prin credință-iubire.
*
Părinții nu au creat o disjuncție între Ființă și lucrările lui Dumnezeu, ci Duhul Sfânt le-a revelat lor deosebirea dintre Ființă și Lucrări. Părinții au primit în dar cunoașterea acestei diferențe.
Și nu, nu a fost scos din mânecă un iepuraș - energia necreată, ci aceasta a fost revelată omului de către Dumnezeu. Prin ... energia necreată!
Nu e vorba de mister, ci de taină. De aceea nu pot să-ți explic cum stau lucrurile.
*
Noțiunile de cunoaștere apofatică și catafatică îmi par aduse nepotrivit în acest context al discuției. În orice caz, nu îmi pare că sunt două polarități, ci ipostaze dintr-un continuum al cunoașterii sau două fire din aceeași împletitură sau două căi. Ori, poate, două metode?...
Catafatismul afirmă perfecțiunea lui Dumnezeu; apofatismul neagă orice imperfecțiune. Prin aceasta afirmă toate perfecțiunile.
Apofatismul nu e agnosticism, ignoranță sau incultură, ci depășirea prin har și prin viața smerită în iubire jertfelnică a mijloacelor obișnuite de cunoaștere.
Dumnezeu nu este cunoscut obiectual, ci prin participare, aceasta însemnînd nu altceva decât credința-iubirea noastră.
*
Nu mă pronunț în privința budismului, ci mai degrabă în privința situațiilor când începi să forțezi interpretările Bisericii prin lentila budismului. Of, avatarurile sincretismului...
*
Îmi cer scuze pentru că am scris prea mult. Voi încerca să tac o vreme (aici și în general pe forum pentru că nu îmi place cât de mult am scris și nici cum am făcut-o).
Îți mulțumesc pentru că mi-ai oferit prilejul să îmi expun modul cum văd (acum) lucrurile și te rog să mă ierți, Florin, pentru că te-am necăjit.
Toate cele bune!