[Ioan_Cezar]

Niciodată părintele nu arăta că este mai presus decât tine. Eu în faţa lui mă simţeam o simplă femeiuşcă, profesoară totuşi, dar îmi pierdeam ideea cea mare despre persoana mea. Când vorbeam cu el, în sinea mea ziceam: "vai, la ce nivel scăzut mă aflu". În vreme ce Părintele, cu tact şi delicateţe, îmi spunea: Ce deşteaptă eşti! Ce bine gândeşti! Şi astfel mă simţeam eliberată de complexe.

*
Ne atrăgea lângă el ca un magnet şi nu voiam să mai plecăm. În clipele acelea nu mai aveam nici probleme nici vreo grijă măruntă. Simţeam cu toţii o blândeţe care ne fascina inima şi mintea. Ne manifestam atunci toate sentimentele noastre, ne îmbrăţişam, ne sărutam unul pe altul.

*
Două ore întregi am tot mers, vorbind despre toate. Întrebările mele erau nenumărate.
Mă asculta cu multă atenţie iar eu eram foarte impresionată, deoarece nu eram obişnuită cu acest fel de comportament.
Răspunsurile lui erau prompte şi clare. Răspundea detaliat, simplu, sobru şi foarte pe înţeles.
Atmosferă plină de pace şi de dulceaţă. PĂtrundea în profunzimile inimii, ale sufletului.
Era un simţ al tandreţei ce o simţeai venind dinspre omul acela care păşea lângă tine, vorbea cu tine...

*
La un moment dat îşi făcu apariţia un câine, trecînd pe lângă noi. Părintele schiţă un fel de salut, mişcîndu-şi bastonul. Câinele întoarse capul scoţînd un sunet încet, nearticulat, ca şi cum ne-ar fi dat bineţe.
Tulburată, am am întins mâna şi am rupt o rămurică. Însă mişcarea aceasta, cu totul lipsită de sens, prin care am sfâşiat o plantă, această mişcare mi-am dat seama că l-a rănit.

*
Iubirea şi respectul faţă de cel ce cu emoţie îşi dezvelea sufletul înaintea sa, erau cu totul vizibile. Inima ta îi vorbea faţă către faţă lui Dumnezeu. De acum, sufletul îşi asuma în mod responsabil comuniunea cu Hristos, izbucnea într-un plâns cu suspine, din pricina nemăsuratei recunoştinţe datorate dragostei lui Hristos, şi cu frică: nu cumva ca el să repete iar greşelile şi să piardă această aură a harului şi a păcii.
Plânsul era de neoprit. Părintele, înlăcrimat, întreba cu nespusă delicateţe: "De ce plângi... Poate am spus ceva care te-a jignit? Poate te-am mustrat!..." Părintele insista cu lacrimi să afle dacă te-a rănit...

*
Când Părintele nu era de acord cu cineva spunea doar atât: "Acesta sau aceştia gândesc aşa, eu aşa..."

("Amintiri despre Stareţul Sofronie de la Essex" - Dumitra Daviti)