[tot-Laurentiu]

În oraşul Surgur trăia o femeie tânără, pe nume Natalia, care avea 31 de ani. Natalia era căsătorită de 8 ani, dar nu avea copii. Colega ei de serviciu, Nadejda Grigorievna, a sfătuit-o să citească o carte despre Fericita Matrona din Moscova şi să solicite mijlocirea acestei rugătoare la Dumnezeu. Natalia a citit cartea în trei ore. În sufletul ei a început atunci lucrarea nevăzută. Sub impresiile lăsate de cele citite, Natalia a lăsat cartea deoparte şi a adormit.

A visat că se află într-un spital, în faţa unei camere, unde era scris cu litere mari "Avorturi". Acolo tot timpul intrau şi ieşeau femei. Doi bărbaţi au încercat să o conducă şi pe Natalia. "Mi se părea că sunt însărcinată, povestea Natalia, am început să ţip şi să plâng, deoarece nu voiam să avortez. Voiam să nasc." Femeia s-a trezit din cauza propriului ţipăt, iar perna îi era udă de lacrimi.

Dimineaţa i-a povestit colegei sale cele visate. Aceea i-a spus că nu poate explica exact ce înseamnă visul, dar presupune că nu este întâmplător. Visul era asemănător cu o descoperire trimisă de Sus, la rugăciunile Fericitei Matrona. "Poate că, a explicat ea, ţi s-a arătat că avorturile puteau fi făcute de altcineva din familia ta şi de aceea Domnul nu îţi dă prunci." Natalia a întrebat dacă e posibil ca acest lucru să se întâmple din cauza mamei sale, iar Nadejda i-a răspuns că nu este exclus şi că aceea ar trebui să meargă la biserică şi să se pocăiască.

După ce s-a întors de la serviciu, Natalia a sunat-o pe mama ei şi i-a relatat problema: "Mamă, nu am copii pentru că tu ai făcut avorturi. Mergi la biserică şi te pocăieşte!" Mama a răspuns că acest lucru nu este adevărat şi că nu va merge la biserică, fiindcă nu are de ce să se pocăiască. În dimineaţa următoare Natalia a mers la lucru încruntată şi i-a spus colegei despre convorbirea cu mama ei. Nadejda a liniştit-o, sfătuind-o să nu se supere şi să o roage pe Fericita Matrona pentru ajutor în înţelepţirea mamei.

Timpul trecea... Natalia citea acatistul şi o ruga pe maica Matrona cu cuvinte proprii. La un moment dat a sunat-o mama ei şi i-a spus că a mers la Biserică şi că s-a pocăit în faţa Domnului Iisus Hristos. Curând după aceea, Natalia a rămas însărcinată, iar pe 15 iunie 2000 a născut un fiu...

Într-adevăr pocăinţa părinţilor poate vindeca bolile şi uşura soarta copiilor. Nu trebuie însă să cerem cuiva să se pocăiască pentru greşeli şi să-şi recunoască vinovăţia. Pocăinţa nu vine cu sila. De aceea, este bine să-i ajutăm pe vârstnici să-şi recunoască greşelile. Acest lucru trebuie făcut însă cu mult tact, fără ameninţări sau şantajări.

Conform avertismentului evanghelic: "Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura" (Matei 7, 1-2). Reproşându-i aproapelui vreun păcat, riscăm să cădem în acelaşi păcat şi atunci ni se va potrivi zicala "Cel care trage în trecutul său cu arma va fi ochit de viitor cu tunul.". Şi atunci nu noi, ci copiii noştri ne vor cere socoteală. Oare nu de aceea Apostolul Pavel spune: Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos (Gal. 6, 2)?

La rândul lor, părinţii nu trebuie să dispere şi să se chinuiască din cauza vieţii nepăsătoare sau a bolilor incurabile a propriilor copii ajunşi la maturitate. Mângâind în scrisoare o mamă, îndurerată de necredinţa fiului ei, Sf. Ambrozie de la Optina spunea; "Sunteţi conştientă că aveţi o mare parte din vină, fiindcă nu aţi reuşit să educaţi copilul aşa cum trebuie. Învinovăţirea de sine este folositoare, dar recunoscând propria vină trebuie să ne smerim şi să ne pocăim, nu să ne indignăm sau să disperăm. Nu trebuie nici să vă chinuiţi cu gândul că sunteţi singura vinovată de situaţia actuală a fiului. Acest lucru nu este adevărat. Orice om are darul libertăţii şi trebuie să răspundă pentru faptele sale în faţa lui Dumnezeu."

Pe lângă aceasta, nu orice boală este produsă de păcatele neamului. Apostolul Ioan Teologul relatează că Hristos, ieşind dintr-o biserică de la Ierusalim, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca se arate în el lucrările lui Dumnezeu (Ioan 9, 1-3). Providenţa dumnezeiască a folosit această boală pentru a atinge un scop bun: Şi a zis: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi (Ioan 9, 39). Prin minunea vindecării sale, omul orb din naştere a dat slavă lui Dumnezeu. L-a cunoscut pe Fiul Întrupat şi a dorit să-I urmeze.

Oamenii îi învinovăţesc greşit pe părinţi lor pentru toate nenorocirile care li se întâmplă, mărturisesc mincinos, chiar dacă nu sunt conştienţi de aceasta şi mută vina "de pe capul bolnav pe cel sănătos ".

A venit odată la Părintele Paisie Aghioritul un tânăr bolnav psihic care spunea că vina pentru boala sa este a părinţilor şi că are o "sensibilitate moştenită". "Despre ce fel de moştenire îmi vorbeşti? l-a întrebat ascetul athonit. Ai nevoie în primul rând de odihna, să-ţi termini studiile, să mergi la armată, după care să te angajezi." Nenorocitul a ascultat sfatul bătrânului şi şi-a descoperit calea. Astfel se găsesc oamenii pe ei înşişi, era convins părintele Paisie. (Enigmele eredităţii / Konstantin V. Zorin)