[Ioan_Cezar]

Să ştii că nu m-am forţat prea mult cu scotocitul...:) Mi-a venit aşa, dintr-o privire.
Acum serios, chiar mi se pare relevantă icoana întrucât mă duce cu gândul şi cu emoţia la împletirea dintre omenesc şi Dumnezeiesc, la viaţa Mântuitorului, la minunea trăită de Maica Domnului (de a fi într-un plan mamă pământească şi Maică Cerească).
Din câte am păţit prin biserici, am rămas cu învăţătura că icoanele nu reprezintă nimic doar omeneşte. Adică, nu ştiu cum să-ţi zic, timpul nu e doar timp de-al nostru, spaţiul nu e doar spaţiu de-al nostru, mâna nu e doar mână omenească, piciorul nu e doar picior omenesc... Coexistă terestrul cu cerescul sau, parcă, pornind dacă vrei de la un element pământesc icoana te poartă undeva departe, mai precis în lumea de taine ale celor revelate şi în Scripturi. De ce? Printre altele, ca să vezi în mod transfigurat omenescul, ca să întrezăreşti într-o altă perspectivă, în altă lumină, omenescul. Nu e vorba de originalitate ci, poate, de originar...
Eu cred că ratăm întâlnirea cu o icoană, cum ar fi aceea a lui Sorin Dumitrescu pusă de Mihail, dacă o vedem doar prin lentilele percepţiei şi interpretării pământeşti. Ceea ce e şi ceresc nu poate fi privit şi primit doar pământesc. Iar omul sfinţit e deja transfigurat.

Nu asimilăm icoana la schema pământească ci deschidem pământul minţii la duhul ceresc, cu ajutorul icoanei. Pentru ca astfel să ne originăm, să ne întrezărim pe noi înşine în ceea ce suntem dincolo de ce am pierdut ori stricat.

Ei, dar ce-o fi cu munţii aceia din icoană? Hîm... şi culorile... Şi de ce priveşte Maica în altă parte, iar nu la Copil? Oare nu Îi poartă de grijă? Oare nu Îl iubeşte?....:) Ce îi atrage oare atenţia, ce caută?