[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE

FAMILIA

Femeia şi Familia

=PARTEA A TREIA=

-I-

Femeia pură cu personalitate superioară puternică, cu suflet deschis oferind sfat, ajutor şi mângâiere celor care au nevoie de ele ar putea părea o plăsmuire ireală, dacă nu am vedea-o chiar lângă noi.
Nu ignor viaţa femeilor celebre prin talentele lor. Dar adevăratul talent e o excepţie, în timp ce descoperim în fiecare clipă în umbră mame care întruchipează portretul femeii puternice din Cartea Înţelepciunii. Obligaţiile feminine, aceleaşi acum trei mii de ani ca azi, nu sunt nicăieri mai concludent înfăţişate ca în Biblie. Nimic din ce e cu adevărat uman nu e schimbat de trecerea timpului.

Iubiţi-vă unii pe alţii ca fraţii, spune şi repetă de mai multe ori Evanghelia. Ceea ce pare să indice că prietenia frăţească e cea mai naturală, cea mai solidă, cea mai profundă afecţiune. În mod surprinzător însă tinerele nu caută întotdeauna prietenia la surorile lor. Uitaţi o clipă că majoritatea surorilor se înţeleg de minune, pentru a admite că în unele Familii domnesc certuri frecvente între copii sau mai degrabă răceală. Această absenţă de afinitate e uneori rezultatul unor gelozii supărătoare. Ea mai ţine şi de frecuşul zilnic care produce divergenţe, şocuri în fiecare clipă. Caracterele pot fi foarte diferite în aceeaşi Familie şi dacă nu se ajunge la conciliere, pot apărea conflicte. Problemele generate de interese se vor adăuga acestor tensiuni deja destul de puternice. „Cu cine vrei să mă judec? Îmi spunea o prietenă aflată
într-un etern proces cu fratele ei. Cu zuluşii, cu hotentoţii, cu care nu am nimic de împărţit?”

Rar există egalitate absolută într-o Familie numeroasă. Cei mici admit cu greu că fraţii şi surorile lor mai mari se bucură, datorită vârstei, de unele privilegii. Apar supărări, ranchiune pentru că firea omenească e imperfectă, pentru că asumarea răspunderii e rară. Apoi fratele şi sora se cunosc prea bine pentru a se judeca obiectiv. Unele caractere se aseamănă cu acele tablouri ce trebuie privite de la distanţă pentru că de aproape par mâzgăleli. Cele mai mici toane, cele mai mici imperfecţiuni manifestate continuu, fac să treacă neobservate calităţi remarcabile. Sunt spuse multe verde în faţă, prea multe. Prietenia e un obiect casabil, spart nu mai poate fi reconstituit. Pare mai uşor de dat dovadă de tact între prieteni ca între fraţi sau surori. Ne vedem prietenii când avem chef, în Familie ne vedem mereu, uneori în momente când nu prea suntem dispuşi la concesii, de aici dificultăţile. Suntem obligaţi, de voie de nevoie, să ne adaptăm dispoziţia la exigenţele celorlalte persoane care au aceleaşi drepturi ca noi, cu toate că nu le-am ales ca pe prieteni pentru că ne-au plăcut.

-II-

Se spune că formarea caracterului se realizează în Familie, că sunt mult mai bine crescuţi copiii care au mai mulţi fraţi şi surori. Ei nu au într-adevăr egoismul copiilor unici, ci alte defecte. Sunt tachinări care înăcresc băieţii, iar pe fete, ofensându-le, le fac să se închidă în sine. Părinţii cred uneori că e mai bine să-şi lase copii să se descurce între ei, cu toate că s-ar impune să reprime cu multă grijă, dacă nu certurile uşoare, cel puţin rivalităţile de inteligenţă dintre băieţi sau de frumuseţe dintre fete mai mari. Din fericire fraţii, surorile care se înţeleg bine predomină. Amintirile din copilărie, temele făcute la aceeaşi masă, necazurile, bucuriile trăite în comun în primii douăzeci de ani de viaţă îi vor apropia şi ei vor fi cei mai buni prieteni, dacă sunt amabili unii cu alţii şi dacă părinţii menţin armonia.

Iată două surori de vârstă apropiată, care nu s-au despărţit niciodată, care au devenit gemene sufleteşte. Viaţa lor zilnică e aproape identică, hainele asemănătoare. Caracterele diferite nu le împiedică să gândească la fel pentru că au fost crescute la fel. Sunt atât de unite, atât de asemănătoare încât îndepărtează tacit din viaţa lor tot ce le-ar putea despărţi şi îmbătrânesc împreună certându-se uneori, dar în fond adorându-se. În cazul unor asemenea surori când una dintre ele se mărită, cealaltă se identifică în continuare cu existența ei, îi devine satelit, îi creşte copiii ca pe proprii săi copii şi găseşte destulă fericire pentru sine în fericirea celorlalţi. Aşa se poate explica secretul adorabil al seninătăţii acestor fete bătrâne atât de utile într-o Familie.

Când e vorba de un frate şi de o soră afecţiunea capătă un caracter diferit. Firile feminină şi masculină se completează reciproc. Binele pe care o soră îl poate face fratelui său e incalculabil. Ea îl fereşte de rău determinându-l să-i respecte puritatea, ea îi inspiră sentimentul unei datorii care place firilor curajoase, datoria de protector. Ceva puternic şi delicat caracterizează ataşamentul dintre un frate şi o soră. Discutând ei se lămuresc unul pe altul prin felul în care faptele se prezintă raţiunii viitorului bărbat şi tactului în formare al viitoarei femei.

În Familiile numeroase se formează în acest mod grupuri, de cele mai multe ori de câte doi, în funcţie de potrivirile de fire sau de vârstă. „Ăia doi” îşi iau întotdeauna apărarea unul altuia, îşi acoperă faptele rele, intervin unul pentru altul pe lângă părinţi. Dar copiii mai mari îşi au locul lor aparte care comportă o grămadă de îndatoriri.

-III-

Multe fetiţe însoţesc, supraveghează, păzesc ţânci un pic mai mici ca ele. În gospodăriile sărace cea mai în vârstă, la şapte sau opt ani, e deja de mare folos. E ceea ce le dă copiilor unei mari majorităţi capacitatea de a se descurca singuri la o vârstă când cei din Familiile înstărite nu sunt încă în stare s-o facă. Totuşi chiar printre cei bogaţi multe fete aud
spunându-li-se: „Trebuie să cedezi pentru că eşti mai mare.” Sentimentul responsabilităţii apare aşadar devreme şi uneori e cam apăsător. Nu e întotdeauna plăcut să fii dată ca exemplu pentru că aceasta impune mai multe virtuţi decât ai vrea să practici şi o îngăduinţă mai curând forţată decât firească. Să se ocupe de frăţiori e o misiune onorabilă care înalţă copila în proprii săi ochi, dar care o plictiseşte adesea atât de mult că o face morocănoasă.

Surorile, fraţii pe post de profesori le cer prea mult elevilor lor din exces de zel şi din lipsă de experienţă. Nu contează, cel mare, frate sau soră, e o forţă într-o Familie. El devine cap de rând şi-i antrenează pe ceilalţi după el. Dacă cel mare e muncitor, cei mici vor fi rareori leneşi. Impulsul e dat. Şi dacă cel mare e o fată, responsabilitatea, obişnuinţa abnegaţiei îi vor deveni o a doua natură. Ea va avea îndatoririle unei mame, fără să aibă bucuriile ei. Cei mici o vor vedea în ea un tutore, nu o soră şi se vor răzvrăti adesea împotriva autorităţii sale şubrede. De nevoie se va resemna cu aceasta şi va da dovadă de o răbdare, de o îngăduinţă care nu sunt specifice vârstei ei.
O cunoştinţă de-a mea, soră mai mare rămasă în cămin din datorie, a văzut cum cresc, apoi cum i se risipesc fraţii şi surorile care o invidiaseră pentru că era prima născută. Răsplata i-a fost că a devenit din ce în ce mai folositoare părinţilor săi bătrâni, că a ajuns în cele din urmă prietena, sfătuitoarea tuturor.

Fiilor, pe de altă parte, le aparţin viaţa activă şi unele forme de devotament curajos cum ar fi să aibă grijă de gospodărie în lipsa tatălui sau să câştige prin muncă o situaţie de care va beneficia toată Familia. Afecţiunea dintre fraţi, bine înţeleasă, e în realitate o prietenie cu reciprocitate asigurată legată între suflete egale, pentru că între fraţi nu e nicio deosebire de condiţie. Ea se întăreşte printr-o obligaţie infinit mai precisă. Aceasta e cu atât mai adevărat cu cât atunci când divergenţele se accentuează, când certurile izbucnesc, nimeni nu se simte liber să renunţe la dragostea pentru ceilalţi, la a-i ajuta la necaz. Ne putem închide inima, dar nu vom uita niciodată că în trecut părinţii ne iubeau la fel pe toţi. Amintirile comune călcate în picioare pot agrava urile, ranchiunele dintre fraţi, dar îi şi pot ajuta să se ierte, să se împace, pentru că le e imposibil să întoarcă pagina şi să spună, ca după o ceartă între simpli prieteni, „S-a terminat!”.

Se cuvine deci ca fraţii să dea dovadă de îngăduinţă reciprocă şi mai ales să evite să se izoleze unii de alţii. Fetele, mult mai dornice de afecţiune, sunt cele care au tendinţa de a se închide în propria carapace. Surorile, fraţii lor să încerce să le înţeleagă, să le încurajeze să se intereseze de bucuriile şi de succesele celorlalţi, să le obişnuiască cu acea încredere care permite să ni se înapoieze ce am dat fiindcă a şti să primeşti simpatia e uneori un act de generozitate. Să se întrajutoreze „ca degetele de la mână”, să se înţeleagă şi dacă nu pot, să se menajeze e datoria esenţială a fraţilor şi surorilor. Aceasta pentru ca într-o zi, când casa unde au crescut va fi goală, când părinţii vor fi dispărut, grupul să continue să existe prin legăturile de inimă şi de sânge, iar copiii ce i se vor naşte să simtă că fac parte din aceeaşi Familie.

Popescu Angela