Citat:
În prealabil postat de iustin10
Ca si in citatul postat de tine ,si eu cred in predarea in voia lui Dumnezeu , dar doar cu sinceritatea intregului eu al meu ,inclusiv cu a partii mele neintelegatoare .
Poate unii se predau lui Dumnezeu frumosi albi si puri. Eu ma arat lui Dumenzeu gol,asa cum sunt ,si de aceea am nevoie de un filtru , ca sa nu scap nimic din ceea ce sunt ,si slava lui Dumnezeu sa se arate si mai mult , in toate ungherele intunericului din mintea mea.
Am vrut sa spun simplu , ca iubirea precum si invataturile bune ale ortodoxiei , trebuie amestecate cu eul nostru , 'asimilate' ,inghitite ,intelese pe toate partile , chiar daca initial avem respingeri din partea organismului . Trebuie sa iesim cu Dumnezeu la pescuit pe corabia noastra ,dupa ce ne convingem singuri ,ca fara El ,navoadele ne sunt goale.
Noi nu ne acomodam cu Dumnezeu, noi depindem de El.
|
Mă regăsesc și eu în frământările tale. Aș vrea să îți spun câte ceva din cum văd lucrurile acum.
Mai întâi disting două "înțelegeri", două moduri de a fi ale înțelegerii.
Înțelegerea este una subțire, duhovnicească și se dă ca dar prin Harul lui Dumnezeu. Nu stă în puterea eului meu lumesc să o realizez. eu nu pot cunoaște duhovnicește, însă eu luminat de Har, da, nădăjduiesc și cred că pot cunoaște duhovnicește (Doamne ajută!).
Înțelegerea e și grosolană, lumească. Pe aceasta o știu mai bine, sunt plin de ea (și de fumurile ei). Dar ea nu poate cunoaște pe Dumnezeu, nu poate fi în părtășie cu Harul, autoexcluzîndu-se. Când Harul se coboară, mintea tace deja. Inclusiv partea senzorială tace, se suspendă. Intră în joc doar simțurile duhovnicești (ale cămășii pe care am îmbrăcat-o prin Sfântul Botez).
Ai nevoie de un filtru, insiști. OK. Cred că cel mai bun lucru pe care îl putem face e acesta: Cerem lui Dumnezeu să ni-l dăruiască! Prin el să ne vedem și să vedem toate cele de folos...
Ungherele întunericului sunt construite și automenținute prin atașamentul la duhul cel lumesc, la schemele noastre mintale lumești. Lumina la care râvnim și care e aducătoare de sinceritate vine exclusiv prin har. E lumina harului. Să cerem har! Și întunericul va dispărea, când harul va veni. Rugăciunea cu lacrimi de căință e aducătoare de lumină în ochii sufletului.
"Nimeni, rupînd petic de la haina nouă, nu-l pune la haină veche, altfel rupe haina cea nouă, iar peticul luat din ea nu se potrivește la cea veche." (Lc, 5,36)
Privind prin lentila acestui verset, cred că Învățăturile Bisericii nu ar trebui amestecate cu eul nostru cel lumesc (cum oare săfie eul nostru, de nu lumesc?). Mai degrabă îmi pare că eul lumesc trebuie să se dea la o parte. Eul nostru cel lumesc este un zid gros de stări sufletești, gânduri și obișnuințe, prin care lumina nu trece de nu retragem fie și măcar un gând, o obișnuință, o mică ambiție de-a noastră, deșartă... Eul nostru e opac tocmai prin densitatea repetării nesfârșite a acelorași scheme păcătoase, deprinse încă din copilărie și, mai vârtos, din adolescență. Dureroasă e orice izbitură în zidul minții noastre! Turnul babilonian al minții, însă, trebuie cutremurat bine, așa cum omul gospodar bate bine covoarele...
Asimilarea e pentru mine a integra un conținut nou într-un mecanism de gândire vechi.
Cam ceea ce am constatat că facem deseori, cam ce cred că fac majoritatea teologilor scolastici, livrești. Dar haide să ne reamintim cuvântul Scripturii:
"Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi... Ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi și împreună se vor păstra." (Lc, 5-37)
Deci trebuie schimbat burduful vechi (al duhului lumesc) cu unul nou (cel al credinței).
Cel vechi se leapădă, se aruncă, deșertăciune fiind.
Această schimbare a burdufului e cam ce încercam să spun prin termenul de "acomodare". Adică schimbarea/transformarea vechilor scheme în altele noi - cele ale credinței și cugetării duhovnicești. Cât timp coexistă (se înfruntă cu mare consum emoțional, dramatic, conflict cel puțin nevrotic) legile celor două duhuri în noi, se va întâmpla așa:
"Și nimeni, bând vin vechi, nu voiește de cel nou, căci zice: e mai bun cel vechi." (Lc., 5-39)
Aceasta fiind rezistența la acomodare, la înnoirea minții, la abandonarea vechilor obiceiuri de a fi, acelea ale lui Adam cel vechi. Rezultat: respingem înnoirea minții. Batem pasul pe loc. Rămânem în apropierea Bisericii dar nu facem pasul înlăuntru.
Asimilarea Tradiției la eu îmi pare un proces răsturnat; o eroare. Dimpotrivă, tind să mă rog lui Dumnezeu pentru exact opusul - asimilarea mea la Tradiție (la bolta cerească a revelațiilor în sfinți).
În schimb, acomodarea mea (transformarea, înnoirea minții, pocăința) sub învățătura Bisericii e posibilă și de dorit. Calea e bunăvoința de a lepăda vechile atașamente. Desigur, ajutat de har, care se găsește în primul rând în atmosfera Duhului Bisericii.