[fallen]

Cred ca toti oamenii, atat in ipostaza de parinte cat siin cea de copil, ( cea prpriu-zisa, nu cea denumita asa n AT) traiesc in subconstient cu teama de a nu mai fi iubiti si de a fi parasiti, abandonati de cei care ii iubeau, oferindu-le totodata o oarecare protectie. Si copiilor le e insuflata de parinti aceasta teama ( de a nu mai fi iubiti si de afi abanonati de parinti daca nu sunt/fac ceea ce trebuie, sau ce le cer acestia ), dar si parintii la randul lor au in suflet aceasta teama, ca copiii nu-i mai vor iubi si-i vor parasi, cand se vor face mai mari, daca nu le dau ceea ce vor sau nu ii lasa sa faca.....( lucru pe care copilul de multe ori il simte si devine santajist...)

Totusi, recunosc ca dincolo de teama asta ancestrala de a nu dezamagi pe parinti si dea a nu cadea din dragostea lor ( probabil mostenita inca de la protoparintii nostri alungati din rai), in rest, in tinerete, nu mi-a pasat prea mult de parerea celorlalti despre mine, nici chiar atunci cand mi se atragea atentia, si ar fi trebuit...am mers mult timp pe principiu cine ma place sa ma ia asa cum sunt...desigur, atata timp cat fac ceea ce trebuie, imi fac datoria si nu comit nimic chiar imoral...insa in special chestiile care tineau de fizic, sau de comportament, nu m-am grabit sa le corectez cand mi s-a atras atentia ( de fapt nici nu stiam pe cne sa ascult in aceasta privinta - pe parinti si bunici, care erau mai de moda veche, sau pe cei de varsta mea ???), am facut cum m-a taiat capul, crezand ca oricum nu conteaza im arati si cum vorbesti si te porti, si astfel am ajuns pe neplacul...tuturor :). Poate daca ascultam, eram si eu acum o " doamna":). Ca sa nu mai zic ca nici pe barbati nu i-am ascultat, m-am simtit jignita cand au incercat sa ma corecteze, mai ales atunci cand sfaturile lor erau in contradictie cu ale parintilor si bunicilor; darvsi cand acestea, la un moment dat s-au suprapus ( cand am constatat cu stupoare ca principiile pe care le consideram demodate ale bunicii inca mai sunt dorite si de barbatii din secolul asta - nu ma refer neaparat la cele de conduita morala, sa nu minti, sa nu inseli, sa nu preacurvesti, ci la cele de subordonare a femeii de catre barbat - sa te scoli inaintea lui, sa-l astepti cu masa pusa, sa-i pui in farfurie, etc, si mai ales sa nu te plangi niciodata ca esti obosita sau bolnava, pt ca te va crede slaba si neputincioasa si-ai va cauta o amanta- ceea ce mis-a parut absolut outraging - atata timp cat amandoi muncim cot la cot )

Asa ca pana la urma, in cazuk meu cel putim, teama de abandon, desi inca prezenta ( uneori luand proportii dezastruoase) nu a fost totusi productiva, deoarece chiar si asa, temandu-ma in permanenta, tot am reusit sa ii dezamagesc pe toti. Acu, insa nu ma mai incalzeste cu nimic ca mi-am dat seama ca tot acest timp, si parintii s-au temut sa nu ma piarda, dem-au lasat pana la urma sa fac ce am vrut, ca tot am plecat si i-am lasat, pana la urma, si nu pt ca mi-ar fi facut ei ceva, ci pt ca asa e datul firii, copiii sa plece de langa parinti, la un moment dat... asa ca nu stiu teama asta cat e de buna sau daca nu cumva e chiar toxica .... Sunt si ipoteze care sustin ca si unii soti aplica strategii asemanatoare, de a-si face partenerii sa se creada neputinciosi si in pericol de abandon, tot deteama de a nu fi ei insisi abandonati...( oricum nu stiu insa la ce-ti mai foloseste sa afli ca sotul sau sotia te-a persecutat si umilit tocmai pr ca avea nevoie de tine, nu cred ca mai ajuta la ceva...chiar si daca sustine ca a facut-o din dragoste...ca teama lui/ei ar fi provenit din prea multa dragoste ...si candma gandesc ca era o vreme cand nu gustam si n ntelegeam, mi se pareau idiotenii, romantismele astea gen "Othello"..si nici acum nu cred ca aceasta este modelul autentic de dragoste adevarata, asa cum a lasat-o Dumnezeu, ci o dragoste pervertita, cam ca cea pe care a avut-o Cain cand l-a ucis pe Abel ca sa ii fure jertfa pe care o adusese ( sau urma sa) lui Dumnezeu, si sa nu ramana el mai prejos.....