[Ioan_Cezar]

În timpul slujbei ne bucurăm de frumuseţea ei, spunem/ascultăm rugăciunile pe care le rosteşte preoţul sau cântăreţul sau diaconul sau toată lumea. Participăm cu întreaga fiinţă la momentul acela, când Cerul ne trage dincolo de spaţiul şi timpul nostru profan, lumesc.

Rugăciunile rânduite au rostul lor tocmai în acest sens, compoziţia unei slujbe nu e arbitrară şi are ca scop învăţarea sufletului nostru cu un anumit drum - un suiş către Cer, prefacerea stărilor noastre sub lucrarea Duhului.
Rugăciunile rostite şi cântate în timpul slujbei sunt exact ceea ce ne lipseşte când suntem singuri sau în afară cu alţii, în alte activităţi. Nimic nu le poate substitui.

Dar e o problemă frecventă: mintea e atrasă ba ici, ba colo, atenţia fuge, trăim împrăştierea şi risipirea, ne podidesc grijile, atârnăm de ale noastre cele lumeşti şi atât de omeneşti. E nevoie de niţică strunire aici. De un abandon al minţii şi inimii în "braţele" Duhului, care se aşază şi lucrează tocmai prin conţinutul slujbei.
Un motiv este şi acela că nu suntem în duhul slujbei, iar aceasta depinde printre altele de lipsa noastră de înţelegere a slujbelor, de gradul de cunoaştere a tipicului, de multe altele care fac sau nu parte din bagajul nostru de cunoştinţe liturgice.

Avem nevoie şi de cateheză dar şi de deschiderea inimii. Cum se face deschiderea, străpungerea etc. s-a tot discutat... Rămâne doar ca fiecare să se silească să practice.