[Ioan_Cezar]

Da, Iustin, a trăi Porunca/Legea lui Dumnezeu nu admite jumătăţi de măsură.

Voi ilustra aceasta pe altă cale, complementară.
Scrie undeva Sfântul Teofan Zăvorâtul, într-o scrisoare către cineva care voia să dăruiască mai mult Domnului. Adică era un nevoitor care căuta să îşi dedice energia, timpul, viaţa lui personală lui Dumnezeu. Uite ce îi scrie Sfântul, cu frumoasă ironie:

Sfinţii Părinţi aveau o lege: să se silească la rugăciune acasă/, în biserică/, în timpul trebilor/, în călătorii/ şi în timpul liber/. (şi mai adaugă "asta-i tot ce trebuie să ştii despre rugăciune")

Aşadar nu merge şi cu "altceva", nu merge cu "doi domni". Nu merge cu socoteli şi calculele, ci doar cu abandon total. Nebunie totală (precum pare, precum de fapt şi este, lumeşte şi omeneşte vorbind).
Şi acum vine momentul rânduit pentru smerenie: când dorinţa se poticneşte de nevoinţă şi când trebuie ca omul să aleagă. Întrucât Domnul nu zice "dă şi tu acolo ceva", nu doar atât. Dar omul trebuie să aleagă: dă tot sau nu. Şi nu dă. Şi, ajuns în acest punct tot se alege cu ceva: pricepe cât de mult Îl iubeşte pe Domnul. Mai exact, se lămureşte că de fapt nu Îl iubeşte.
Şi tot e bine, că a ajuns la o concluzie dureroasă, la căderea iluziei despre iubirea şi vrednicia proprie. Îşi vede măsura, îşi vede puţina credinţă. Îşi înţelege mediocritatea şi viclenia interioară. Îşi descoperă micul fariseu interior care trage sfori cu abilitate. Iar această descoperire, că de fapt vrea să Îl tragă pe sfoară pe Însuşi Dumnezeu, aduce lacrima adevărului, lacrima căinţei, lacrima şi suspinul izvorât din sila de sine. Lacrima priceperii mizeriei proprii, lacrima lui Petru care plângea amarnic pentru că se lepădase de Domnul...
Lacrima, suspinul, tânguirea mortului dinlăuntru - toate acestea smeresc şi, prin harul Domnului, înviază pe om.