[Ioan_Cezar]

Frumosul costă, ne costă, cere participare/dedicare. Şi fiind o participare dureroasă, participarea noastră (firavă, sporadică) la frumos arată ce iubim noi mai mult, de fapt: urâtul. Pe care îl împodobim în tot chipul, preamărindu-l.
Nu devenim frumoşi şi nu trăim în frumos pentru că ţinem tare mult la urâtul din noi (pe care îl găsim "frumos" şi îl iubim).
Nu mergem la slujbe, nu participăm la Liturghie, ori la Botez, pentru că urâtul nostru drag dinlăuntru nu ne lasă. Şi nu îl uşuim, că ne costă, doare, angoasează.
Totuşi omitem ceva: doar alungînd urâtul din noi şi dintre noi prinde viaţă şi lucrează în omenitatea noastră Frumosul. Atunci întrezărim şi frumosul din jur, într-o altă lumină, cu o nouă povaţă...

Pentru a face însă ca înclinaţia noastră (înnăscută) pentru frumos să devină efectivă, lucrătoare, trebe mai întâi oleacă de rânduială. Părinţii au insistat mereu asupra acestui punct. Iar un exemplu de rânduială, fie ea slăbită şi contestată astăzi, avem mai întâi în biserică, de luăm aminte la modul cum decurge slujba.
Asta iarăşi mi se pare un lucru frumos: rânduiala slujbelor noastre, ordinea bună, neîntâmplătoare din ele. Ea ascultă de un ciclu al recuperării firescului. Pe care ni l-a arătat Hristos.