De trei sute de ani, în Transilvania, majoritatea clericilor ortodocşi, ca să nu mai vorbim de cei greco-catolici, restricţionează vocabularul bisericesc de origine slavonă, cu predilecţie cuvântul slavă, sub pretextul alterării limbii române şi al pierderii identităţii naţionale prin slavizare.

Fiind conceptele catolice glorie şi graţie o abatere prea mare de la dreapta credinţă pentru a fi implementate în limbajul bisericesc ortodox, clerul românesc purist-latinist ardelean a găsit formula: mărire fără slavă.

Fără slavă, adică fără lumina dumnezeiească dăruită omului de Tatăl în Duhul Sfânt prin jertfa Fiului, căci consecinţa alungării cuvântului este pierderea trăirii realităţii numite, tot aşa cum pierderea trăirii duce la devalorizarea ori chiar la dispariţia din limbă a corpului lingvistic care a comunicat sensul.

Fapta expulzării cuvântului slavă din Biserică ne aminteşte suficienţa agresivă a monahului Varlaam din Calabria, reprezentativ pentru monahismul latin, faţă de rugăciunea isihastă cu vederea luminii necreate.

Apuseanul este obtuz din pricina obscurităţii interioare în care îl menţine lipsa „luminii line a Sfintei slave a Tatălui ceresc”. Lui nu-i trebuie lumina, lui îi place mărirea, mărirea-latrie, fiindcă se scaldă în ea cu graţie, la picioarele scaunului papal. Aici e cerul lui. Mai sus e gloria, accesibilă numai măritului Vicar.