[Mena59]

În prealabil postat de fallen

Parerea celorlalti in sensul daca le place sau nu de noi, daca ne considera frumosi, destepti, agreabili, etc, sa zicem ca nu conteaza foarte mult, pentru ca e foarte subiective si poate sa difere de la o persoana la alta ( desi, in general, cand devii dezagreabil, cam toata lumea care are de-a face cu tine e de aceeasi parere, la fel si cand devii ineficient, distrat, plictisit, recalcitrant, etc).
Insa ceea ce conteaza, cred, cel mai mult, este in ce masura suntem capabili si totodata dispusi sa ne ajutam semenii si in ce masura reusim sa realizam acest lucru. Ca daca spun as vrea sa te ajut, dar mi-e lene sau nu stiu sau nu pot, nu prea mai ai nici un fel de credibilitate. Nu prin asta ne apreciaza si Dumnezeu? Dupa cum ne purtam cu semenii nostri, cat suntem dispusi sa ajutam, cat sunt ei de multumiti de serviciile noastre? Desi, iarasi, nivelul lor de " multumire" poate fi subiectiv, adica chiar daca noi consideram ca le-am dat ce si cat trebuia, lor poate nu le ajunge...si aici Dumnezeu ar trebui sa fie cel care apreciaza daca am facut bine ce si cat am facut, sau nu...dar asta ar trebui si noua sa ni se faca cunoscut cumva, dar cum ???
Sau, poate sunteam intr-o ata situatie de neputinta sau inferioritate: atunci cand stim, si toata lumea stie, ca alti colegi de-ai nostri stiu si pot sa faca mai multe decat noi, sunt mai potenti, mai capabili, mai dotati, etc. Sau alte sotii de asemenea pot face mai multe lucruri si mai bune, pentru sotii si copiii lor. Insa noi, fie nu stim, fie nu putem, ori nu ne incumetam, din lipsa de experienta sau documentare, sa facem anumite lucruri, ori poate chiar nu suntem de acord cu anumite lucruri ( in cunostinta de cauza nu suntem, nu sa zicem ca nu suntem pt ca nu ne-am documentat suficient in privinta respectiva, cum fac unii, daca ei nu stiu sau nu pot, zic ca nu e bine si nu trebuie sa se faca lucrul respectiv). Oare Dumnezeu ne va taxa pentru aceste neputinte si limite ale noastre? Sau doar daca am fi putut face mai mult, am fi avut aceasta posibilitate, dar ne-a fost lene sau frica? Sau daca nu am fost sinceri si am mintit, am zis ca daca nu putem noi, nu poate nimeni ?

Ideia de „parerea cuiva despre noi” are sensul de caracterizarea pe care ne-o fac altii, asa cum ne percep... In asta intra descrierea noastra, nu? (frumosi/urati, buni/rai, credinciosi/necredinciosi, destepti/prosti, amabili/badarani, hrarnici/lenesi, egoisti altruisti,etc), eu asa inteleg. Asa cum spuneam, eu nu imi modelez comportamentul in functie de parerea celorlalti despre mine. Poate ca sunt egoista, infatuata, penibila, asa cum spunea Mos-Neagu despre cei care nu tin cont de parerea celorlalti dar nici el nu poate fi sigur de asta. Vezi? el isi da cu parerea despre altii, dar nu poate fi sigur suta la suta ca are dreptate. Atunci la ce bun sa mai zica asta? :)

Despre masura de care suntem capabili si totodata dispusi sa ne ajutam semenii si masura in care reusim sa realizam acest lucru poate oricine sa aibe o parere, dar cine poate cu exactitate sa masoare aceste disponibilitati ale noastre? Doar Dumnezeu dupa cum bine ai zis. Deci eu nu tin cont de masuratorile nimanui asupra devotamentului meu social.

Dumnezeu este cel care apreciaza daca am facut bine ce si cat am facut, sau nu...iar asta ni se faca cunoscut cumva... In cazul meu, constiinta este cea care imi da neliniste ori de cate ori fac ceva rau. Chiar si in cazurile cand nu fac binele pe care as fi putut sa-l fac am mustrari de constiinta. Eu am mult de furca cu Constiinta mea. Nu ma slabeste deloc! Imi da neliniste sufleteasca chiar si cand sunt „doar” indiferenta.

Nu este sanatos sa ne comparam cu altii. Nici in bine nici in rau. Fiecare are masura lui.. Fara comparatii. Sti pilda cu fariseul si vamesul, nu? Vamesul se stia pe sine ca e pacatos, el nu se compara cu „fericitul fariseu”... Cand ne comparam cu unii mai buni decat noi putem sa alunecam fara sa ne dam seama in invidie. Sa nu fie! Toti avem un singur exemplu: pe Iisus Hristos.