[vsovivivi]

Iubirea nu e aia pe care o deduci tu că ar fi iubire şi nici aia care vine din logica simplă, de exemplu din logica celui ce se păcăleşte singur, logica lui: ''dacă (vezi fapta sau comportamentul sau ceva sau ştii că e mare) şi-ţi spui că atunci sigur nu poate fi decât iubire'' şi imediat eşti mulţumit... aşa cum se ia omul după funcştie, după faţă sau haină sau culoarea pielii sau alte mituri devenite tradiţie gLumească ci iubirea e atunci cînd simţi şi vezi şi pricepi că e iubire şi constaţi că ea e altruistă şi tainică în fapte bune şi nu se poate cunoaşte decât cunoscând roadele ei şi nu numai faptele ei bune sau rele care vor fi judecate.

Însă satana, viciul veşnic şi diavolii, te ispiteşte la păcat şi la mândrie şi la lepădare de Dumnezeu prin sevrajul mituirii cu minciuna măririi de sine... fapte mari pe care le refaci mereu ca să te crezi mare, să te simţi mare, să te închipui mare, să te deduci mare.

Dumnezeu nu e mare aşa cum îşi închipuie omul ci El e mare prin faptul că se micşorează pe sine şi prin faptul că nu mai ştie nimic şi se leapădă de sinele egoist şi dăruie mereu din slava Lui până la sinuciderea întru respectarea şi ascultarea şi împlinirea Cuvântului Său şi aşa e mare şi sfânt pe când satana e invers, el e reaua sinucidere prin orice chip şi orice mijloc şi prin orice născocire vicleană şi prin orice aventură vicleană necredincioasă ce duce în iad prin rezidirea şi întărirea viciului veşnic în om, în păcătos.

După ce omul a fost viciat, corupt, nu mai e nevoie de drac şi de ispită ci omul refăptuind mereu păcatul prin care se măreşte (invers) îşi sapă defapt groapa pe unde ajunge în iad căci lui nu-i mai e suficient că e mort şi pierdut ci vrea mereu mai mult şi mai divers cu mânie omenească şi ambiţie prostească.

Deci trebuie urmărit ce-l face pe om mare, adică ce crede omul că-l face pe el mare cu care se laudă şi se arată ca mare bătându-şi joc de tot ce este sfânt!

Cel mai crud şi rapid mod de a se crede mare un credincios care cade astfel este atunci când el emite o părere... şi apoi învaţă să aibă păreri şi ele devin tot mai mari mari şi apoi analizează şi analizele devin mari şi competente şi părelnicool devine treptat o poartă a iadului, un foarte mare 'competent' teolog.. sigur necredincios, cu păreri din ce în ce mai mari, foarte drepte (autoîndreptăţite) şi îngrijorătoare şi aşa ajunge omul să se simtă un om din ce în ce mai mare, însemnat, puternic, valoros, crud însă nu este altceva decât mândria cea rea ce vine de la părerile sale emise, se crede omul foarte mare prin averea din care scrâşneşte fiindcă sigur el e vinovat chiar dacă se face că nu ştie... avere care fatalmente nu e bună de nimic fiindcă toate părerile ce o formează şi care l-au mărit sunt defapt neascultare de Dumnezeu şi neiubire de aproape şi sunt defapt iubire de păcat şi iubire de sine pentru miturile măririi pentru privirilegii şi pile...... preschimbându-se omul treptat şi ajungând în final a fi o părelniciune, părelniciuniune. (unde ciune vine de la înţelepciune şi deşertăciune).

Sentimentul de lipsă a iubirii în mărirea respectivă, de neputinţă de a iubi nu este altceva decât iubirea de păcat şi lăcomia mitelor cu care omul se linguşeşte şi se consolează văzându-se mare şi puternic din deducţii arătând exact aşa ca orice egoist lacom ce le ştie el pe toate cu tupeu părelnic obraznic şi certăreţ şi plin de demonstraţii, analize, socoteli, mituri omeneşti şi toate miturile necredincioşilor şi malahiştilor care se cred mari medici şi psihologi şi vindecători şi oameni mari de ştiinţă cu nume renumit şi dându-se ei cu orgoliu nişte foarte mari apărători ai dreptelor cauze, luptându-se feroce ca să miluiască invers, nedrept, strâmb şi fals.

Cel mai rău însă este când din superstiţii idoleşti aceştia îşi ajung şi îşi fac griji mari ca să se laude şi să se arate vrednici şi foarte buni (defapt nu sunt mai buni cum îşi închipuie ci sunt trădători şi răpitori şi primitori de satane) căci grijile gLumii sunt slujire la idoli şi în odihna lor blestemată e defapt munca râvnitoare de reaua sinucidere ce vine din ispismuire.

Deci chiar dacă Dumnezeu ar putea ştii binele şi răul şi orice mai dinainte să se întâmple El nu vrea să ştie mai mult decât aproapele şi nu vrea să afle ceva şi chiar dacă nu se poate altfel atunci caută să afle doar prin iubire spre folosul dragostelei curate ce se reîntoarce la El prin trăirea sfântă ce vine de la creaţia Sa cu care se Mângâie şi se împărtăşeşte... ştiinţa care apare fiind defapt o pocăinţă spre îndreptare şi o cunoaştere tainică a umilinţei şi a adevăratei Sale slave ce străluceşte tainic din lucrările Sale curate şi bune acum şi în veşnicie.

Dacă simţi că nu mai ai iubire şi nu poţi iubii cu adevărat atunci trebuie doar să nu mai iubeşti păcatul şi să nu mai iubeşti lăcomia rea şi mincinoasa mărire de sine cu care te mitui şi te mândreşti şi te lauzi şi te arăţi frumuşel, tinerel, arătos... (în realitate trădător de fraţi, pârâcios ce se leapădă de Dumnezeu pentru a fi mare pe invers cu înverşunare lucrând făţărnicia fără a se mai putea opri vreodată şi de aia o socoteşte tradiţie apărând-o cu orice preţ, tradiţia bisericească a gLumii căci omul a corcit Biserica Domnului cu mărirea gLumii).