[vsovivivi]

Omul se ocupă toată ziua cu atractivitatea şi prefăcătoria şi lucrarea făţărniciei ca sfinţenie şi cu viclenia prin orice mijloc pentru atractivitate fiindcă el pofteşte, eronează şi inversează iar apoi căzând printre judecăţi şi bârfe el se răzbună ca beroul vrerex însingurat şi egoist visând o uniune mare în slava deşartă pe care ar primi-o de la gLumea care o să-l bage în gloria istoriei mari.

Pofta i se pare bună fiindcă vede pe jumătate. El vede doar partea plină a paharului cu care îşi bea mărirea mincinoasă de sine ca pilindu-se să închipuie şi să viseze şi să creeze frumuseţea şi fericirea împlinirii poftei, a dorului său, a vrerii lui, a scenarului şi a programării în care se transpune crezând că aşa face bine căci pofta asta i se pare foarte bună. Şi-aminteşte fără să ştie că-şi aminteşte şi-şi închipuie viitorul şi se aseamănă cu ce a trăit el frumos şi bun şi bine vrând să retrăiască mai bine pregătindu-şi viitorul în proiecţia pe care o face folosindu-se de viitoarele victime. Defapt el trăieşte pofta rea îmbrăcată în poftă bună. Nu vede, nu poate sau nu mai vrea sau nu-l lasă viciul să-şi dea seama că ceea ce ar vrea să facă are şi o partea foarte rea pe care el nu o ia deloc în seamă: trădarea, batjocura, infidelitatea, necredinţa, neascultarea, mărirea pornografică şi perversă, violul, răpirea, răutatea, viclenia şi plăcerea atractivităţii pentru a face noi victime prin spurcarea şi răspndirea spurcăciunilor pe care le produce şi le emite doar jinduind, râvnind, mărindu-se pismuind, bănuind şi închipuind ca-n filme, ca-n basme, ca-n mituri şi poveşti celebre, tot felul de aventuri cu femei şi cu fete pentru desfrâu. Trist, tare trist şi dezolant omul orb şi orbit căruia nici nu-i mai pasă.

Şi aşa i se deschide lui pofta cea rea din sufletochiul său pofticios şi viciul, sevraja, dorinţa şi dorul îi cere repetarea mecanismului, repetarea faptei rele din care a apărut satana în om... şi poftind el devine curios, vede, priveşte, flirtează, caută aventuri şi vrea să-i placă şi plăcându-i vrea să cadă la pat şi să profite şi să se răzbune prin perversiuni sexuale... amăgindu-se că-i bine, că-i o poftă bună, că o să-i placă şi o să fie fericit.

E vorba deci de suflet-ochiul pofticios ce se auto-ispiteşte la nesfârşit şi lucrează mărturisirea coruptă, aşa ca spectatorii nevăzuţi ce corupându-se poftind mărturisesc privind la cele ce cad în corupere şi pornografie şi perversiuni plăcându-le senzaţiile şi emoţiile trădării, pârei, violului, RĂZBUNĂRII... dorind şi ei să imite mecanica, atmosfera, scena, povestea, poza, tabloul, poziţia, grozăvia, snobismul, aventura enigmatică şi ocultă şi secretoasă şi foarte ascunsă în noaptea minţii.... nevăzînd decât jumătate din plinătatea faptei pe care o doreşte, jumătatea cea plină a paharului care o să-l pilească mult cu minciuna măririi de sine crezându-se sminţişor care nu păcătuieşte ci doar trăieşte ceva frumos şi natural... infidelitatea, răzbunarea pe adevărata iubire şi pe sfântul care l-a povăţuit să creadă.

În timp suflet-ochiul devine îngreţoşat, trufaş, dispreţuitor apoi trist, morocănos, amărât, supărat şi veşnic nemulţumit şi nedreptăţit, victimă vrednică, floare ofilită, vis scârbos, urâţenie găunoasă şi îngrozitoare însă cu toate astea tot nu-şi leapădă lucrarea de stârnire a poftelor 'bune' care defapt sunt pofte rele mascate în pofte bune. În final omul devine un deznădăjduit fatalist, un nemulţumit superstiţios şi bănuitor foarte îngrijorat şi socotind şi umblând prin averea părerilor emise el analizează şi judecă cu disperare şi grabă pripită şi se răzbună ucigând fără discernământ din pricina neputinţei, căci nu se mai poate opune ''dreptăţii'' care îi cere să-şi împlinească răzbunarea şi omul săracu' se scufundă şi se răzbună ba pe faţă ba în ascuns fie urâlnd, scrâşnind, hulind, vrând răul, blestemând fie mâniindu-se ca omul şi nu ca Domnul adică eronându-se şi învârtioşându-şi inima se ruzbună pe toată dragostea lui şi pe tot ce a fost cu adevărat bun în viaţa lui căci greaţa şi dispreţul din suflet-ochi aruncă vina pe pofta bună şi pe roadele bune care i-au plăcut şi lui cândva.

În timp suflet-ochiul ăsta care pofteşte din stomac, din organe, din esofag, din inimă, din căile orbitale şi din canalul lacrimar pe traseele poftelor se împute şi devine un suflet-ochi împuţit care-şi caută mărirea prin pomenirea spurcăciunilor şi perversiunilor cu care se împărtăşeşte prin hula care-i pare o rezolvare superstiţioasă a oricărei probleme mai ales în situaţiile în care se face de ruşine în public fiindcă nu poate, nu crede că va putea în viitor, nu mai ştie şi se zăpăceşte dezorientîndu-se şi debusolându-se ameţit de pierderea atractivităţii... şi atunci hulind el cu viclenie neînţeleasă vrea să pară curajos şi nepăsător dar nu e ci doar vrea să impresioneze din obijnuinţă căci obijnuinţa lui în rău şi în ruperea frâielor i se pare sinceritate şi libertate şi aşa se simte bine şi obijnuit cu sine părând altora blînd însă nu e blând ci păcătos pervers.

Deci asta caută omul toată ziua cu pofta cea rea a suflet-ochiului travestită în poftă bună, să vadă, să se mărească şi să se răzbune ca să-şi credibilizeze dezvinovăţirea şi mărirea mincinoasă de sine, se mituie şi se pileşte.