Citat:
În prealabil postat de fallen
Nu stiu de ce, dar tot ce poate fi bun si frumos in lumea asta si in viata noastra, paleste si se naruie atunci cand persoana cea mai draga noua, si de la care am dori sa ne iubeasca si sa ne aprecieze cel mai mult, respectiv sotul sau sotia, ne spune raspicat si cu patima, din suflet, ca ne uraste...
Poate ce care ati mai trecut prin asta intelegi ceea ce putem simti in asemenea momente....
Cum ajungem sa ne punem sincer intrebarea daca intr-adevar Dumnezeu ne ( mai ) iubeste, sau ne-a iubit vreodata, sau meritam sa ne iubeasca...sau asa cum am gresit si am reusit sa dezamagim, sa cadem din dragostea persoanei iubite, tot la fel poate am dezamagit si pe El...( ca ceva trebuie sa fi facut si noi rau, daca nu chiar foarte rau, gresit, fata de persoana respectiva, doar nu ajungea sa ne urasca degeaba, nu ???)
( ca sa nu mai amintesc ca si copiii ajung frecvent sa isi urasca parintii, si asta pe bine si cu motive temeinice, serioase, nu ca pe Ioan Cezar ca nu le-a luat bomboane...)
|
Nu are cum sa ne urasca din senin asa ,sigur am facut noi ceva .
De regula credem ca noi suntem buni si celalalt e rau ,cand ne nemultumeste ceva la celalalt.
Si de buni ce suntem ,il toleram ,il acceptam .
E posibil insa ca dupa un timp indelungat sa constatam ca si noi ii faceam rau celuilalt ,asa cum ni se parea ca si el ne face noua. Ca atata dreptate cat aveam noi cand consideram ca ne greseste acela cu ceva ,avea si el,care ne percepea in acelasi mod negativ pe noi.
Si era o simpla mandrie faptul ca ne-am considerat toleranti , caci de fapt eram razbunatori , si faceam la fel de mult rau celuilalt ,cat ni se parea ca ne face el noua.
Ura de care vorbiti ,care o simtim intr-o buna zi la celalalt, e de fapt propria noastra ura .
Daca nu intoarcem binele raului ,nu suntem mai presus de rau .