[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de fallen

ca sa nu mai amintesc ca si copiii ajung frecvent sa isi urasca parintii, si asta pe bine si cu motive temeinice, serioase, nu ca pe Ioan Cezar ca nu le-a luat bomboane...

Of, din păcate treaba cu bomboanele nu e un nimic pentru copilaşul de 4-5 anişori... E o treabă foarte serioasă!
(Nu-ţi mai aminteşti din propria copilărie?)
Eu cred că un copil poate trăi la mari amplitudini emoţionale întoarcerea tatei (sau a mamei) acasă cu un mic cadou, întrucât acesta cred că reprezintă pentru copil semnul iubirii. Copilul e o fiinţă mult-iubitoare. Oferă iubire şi are mare nevoie de dragoste. A-i aduce bomboanele aşteptate de el înseamnă (din câte am priceput) că îl iubeşti, că s-a dovedit încă o dată dragostea ta pentru el. Iar a nu-i aduce bomboane, e, vai, semnul că nu îl mai iubeşti... Au nevoie de semne constante, pentru că acestea le conferă mare bucurie, mângâiere, simţământul de siguranţă şi ocrotire.

Am constatat că nuanţa asta apare şi la pedepse: copilul nu se supără că îl pedepseşti, dacă înţelege că asta ai făcut-o din iubire pentru el, ca să îl ajuţi. Ei au mare nevoie de dovezi concrete ale dragostei noastre, unele paradoxale (prin pedeapsă).

Uite, ca să înţelegi, cu oarece vreme în urmă nu prea aveam bani să trec strada. A durat ceva vreme, câteva luni, poate... Pe atunci era tare greu să vin acasă cu mâna goală. Copiii înţeleseseră situaţia însă cel care nu putea accepta eram eu. Îmi era atât de ciudă şi de ruşine că nu pot aduce acasă măcar o ciocolată mică pentru copii şi o punguţă de alune pentru soţie... Mărturisesc că a fost cumplit, m-am consumat mult, mult.
Şi am găsit o cale pentru a face rost de bomboane. Luam pâinea dintr-un magazin unde era mai ieftină cu 20 bani şi, din restul de la pâine puteam să vin acasă cu 2 sau unoeri cu 4 bombonele mici şi să le împart copiilor. Dacă ai şti cât se bucurau pentru acea bomboană învelită într-un plastic colorat!...... O singură bomboană, pentru ei însemna toată dovada iubirii mele întregi.
Acum poate înţelegi că lipsa acestor daruri poate însemna pentru copilul mic o adevărată catastrofă.
Când creşte mai măricel devine mai abstract, poate primi dovada prin privire, gest, cuvânt care încep să atârne mai mult în balanţa iubirii decât un obiect sau altul.
Dar când sunt micuţi, crede-mă: o bomboană preţuieşte cât Cerul... Zic şi ei precum regele acela din Shakespeare - dau un regat întreg pentru ... o bombonică de la mama şi de la tata.