[vsovivivi]

Când începi să priveşti lepezi pe tata ca s-o pofteşti pervers pe fata.. alea, asemănându-o cu pornografia născocită şi reamintită. Acest duh de pleavă şi plăcere pare blând, obijnuit, prietenos, familiar... la început. Îţi măsluieşte imaginea şi vederea asociind şi proiectând fetele din realitate în născoceli şi în imagini pornografice mişcătoare ce par vii, smerite ca să îndrăzneşti şi reale, tinere şi goale, ca să pofteşti ispitindu-te cu fericire la pofta perversă venită din mica lăcomie cu multe. Te formatează şi te viciază încât acest duh rău devine lucrarea ta cea rea neştiută de tine şi după o vreme eşti chiar tu acel duh, tu cel care cu blândeţe îţi lucrezi pieirea fără să fii conştient de asta, fără să-ţi dai seama, fără să iei în seamă şi în serios căutătura privirilor.

Acest duh pornografic este un duh satanic al necredinţei ce malahizează pervers tot ce prinde batjocurind cu nepăsare şi ispitind cu viclenie toţi fraierii care-i cad în mreaja sevrajului recidivant ca nişte victime 'vrednice' şi naive cărora nu le pasă de capcana necredinţei. Ajungi asociindu-te în lucrare fie să primeşti să îţi corceşti sfinţenia ta cu acest duh rău fie să îi cazi pradă cu totul ca o slugă a viciului veşnic ce caută mereu satisfacţii ca pleava sau mândrii tinereşti ca neghina.

Calea de a-i spune NU mereu şi de a i te opune şi de a fugi de prilejurile mângâierilor la organe pornite prin îndrăzneţe senzaţii visate şi prin dorinţa de atingeri viclene ce par întâmplătoare sau prin loviri curajoase din priviri sau din vorbe este o cale foarte grea pentru începători pentru că acest duh satanist, antihrist, prooroc mincinos se vrea artist, actor şi creator... pentru plată: bani murmurdari ca să confişte prezenţa căci o vrea mereu în preajma sa.

În realitate nu este bucurie şi încântare ci este trădare, înşelare şi răzbunare... pe tot ceea ce iubeşti tu cu adevărat. Pe scurt asta e răutatea cea veche, spurcăciunea pustiirii şi nebunia de pe urmă fiindcă dorinţa este de a se asocia la spurcare altruistă pentru laude individualiste. Adică spurcă şi mâncă spurcăciuni, mai ales carne spurcată, pentru că aşa mituie ca să scape sau se mituie pe sine sau mituie fraiera ca să se lase spurcată... pe faţă, aşa ca o pârâcioasă mică şi frumoasă... practic foloseşte lumina sau sfinţenia sau orice dar primit pentru ca să spurce cu viclenie de parcă ar descoperii ceva extraordinar luînd slavă de la oameni.

Deci omul spurcăcios vrea să fie o mare spurcăciune căci interesul lui este să sporească în spurcăciune şi să profite din spurcăciuni prin spurcare. Iar dacă realizează că spurcarea nu e bună şi nu-i va fi bine atunci el ca nebunul nu mai crede că va putea fi vreodată curăţit şi de aia se mânie şi bate... fiindcă nu crede şi apoi ca fariseul scrâşneşte cu făţărnicie minţind că vrea curăţirea când defapt el scrâlneşte din dragoste de sine pentru mita minciunii măririi de sine adică pentru a spurca fata pe faţă sau pentru a fi supt ca un fel de malahism criminal.

Omul credul care are minciuna în credinţa lui caută spurcare pentru că aşa crede el că va fi mare, bun şi că aşa îi va fi bine... pârând şi spurcându-se pe faţă, la interior şi la exterior... folosind tot ce poate, lumina, cuvintele, deducţiile, viclenia, tot ce ştie doar ca să spurce şi să se creadă mare pentru asta ca-ntr-un mit, cantr-un basm pe care-l crede la nesfârşit!