[Ioan_Cezar]

Hristos adună cele două ipostaze ale Poruncii într-o conjuncţie părînd a face imposibilă urmarea lor deopotrivă în noi. Cred că nu e creştin care să nu fi avut la un moment dat de înfruntat dilema sfâşietoare pe care o pomeneşte Saharov. Sfântul e foarte subtil când se pune pe mărturisit treaba asta... Şi are un aşa umor acolo, ne ia într-un fel angelic peste picior, amintindu-ne că noi nu putem face nimic de credem că stă în puterea noastră să fim creştini. E şi puţină maliţie strecurată în text, una foarte fină, aluzivă...
Mesajul îl percep astfel: nu poţi urma poruncile Domnului. Este imposibil.
Dar dacă devii conştient de asta şi te îngrozeşti de neputinţa ta şi îţi dai seama cât de nenorocit eşti şi de mincinos şi de orb, atunci poate că vei avea o mică surpriză. Rugîndu-te la El să îţi poarte şi această neputinţă.
Omul nu poate iubi pe Dumnezeu. Nici pe aproapele. Abia când se urăşte pe sine cel neputincios şi orb, Se coboară Duhul şi îl poartă de mână arătîndu-i cum se face, totuşi, treaba iubirii. Şi astfel, prin El, capătă viaţă şi Porunca Iubirii în noi.
Dar noi voim să le facem pe toate de unii singuri. Că suntem capabili. Şi astfel, iar şi iar, cădem din iubirea Domnului, în ţărână.
Doar prin Hristos putem urma Porunca lui Hristos.