23. Sotul credincios isi iubeste sotia, dupa cum Hristos iubeste Biserica. Se roaga pentru ea, o respecta ca pe un dar dumnezeiesc si ca pe o impreuna mostenitoare a vietii celei vesnice; nu o insala, se comporta cu ea retinut si frumos, fara a-si permite sa faca ceva care ar contraveni timiditatii feminine si maternitatii; evita sa o supere, iar neajunsurile i le ascunde de altii si le indreapta cu intelepciune; o priveste ca pe un ajutor de nadejde si ii cere sfatul si acordul in treburile casnice; primeste sfaturile intelepte, iar pe cele neintemeiate le respinge, dar cu mare tact, aratandu-i partile pe care ea nu le vede, fara a o jigni insa. Fiind cap al familiei, sotul se ingrijeste de bunastarea acesteia prezenta si viitoare, tinand casa cu cinste si fapte bune, precum Biserica in care este slavit Tatal ceresc. Astfel este sotul credincios.
Dar eu, pacatosul, desi stiu ca trebuie sa fiu astfel, nu imi implinesc datoria. Dragostea mea fata de sotie nu se sfinteste prin rugaciunea pentru ea, nici prin privirea ei ca pe chip al lui Dumnezeu, ca pe un dar al Tatalui ceresc, ca pe impreuna mostenitoarea vietii vesnice cu Hristos., si de aceea o insel, o supar cu nerabdarea mea care dauneaza nasterii de prunci binecuvantate, imi permit diferite lucruri nerusinate si, de acele mai multe ori, o necajesc prin gelozie, mandrie, zgarcenie, batai, ii spun ce neajunsuri are atunci cand ar trebui sa le acopar cu dragoste si rabdare. Sotia mea este mai degraba o sclava, decat un ajutor pentru mine. Ea ma sfatuieste sa fac totul cat mai bine, dar eu nu o ascult, ci chiar o jignesc. Se intampla sa ma infurii chiar si pe tacerea ei intelepata. Dar cel mai mare pacat al meu este lipsa de grija pentru casa, pentru educarea copiilor in frica lui Dumnezeu. In loc sa fac acestea, eu cheltui banii pe placerile mele. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si-mi iarta faradelegile, vindecandu-mi sufletul.
|