[Ioan_Cezar]

Ar mai fi ceva de pus ca problemă. Uite, să zicem că două lucruri se ating, de exemplu degetele mele ating acum tastele. Ce înseamnă această atingere?
Să luăm doar un atom din degetul meu şi un atom din plasticul tastaturii.
Credem că aceşti doi atomi se ating, nu? Ei bine, greu de crezut....
Dacă distanţa dintre A1 şi A2 (am numit aşa atomul care mă alcătuieşte respectiv atomul din plasticul tastaturii) este acum cam atât ......., pe măsură ce mâna mea se apropie de tastă distanţa devine atât ..., apoi atât ., apoi divizînd această lungime devine jumătate, apoi în elanul spre atingerea celor două corpuri distanţa devine jumătate din jumătate, apoi jumătate din jumătate din jumătate ... şi tot aşa, până la infinit ori la limită, însă aceasta nu poate fi atinsă niciodată. (nu e posibil, explică fizica, nici din pricina unor forţe de respingere)
Şi totuşi am impresia că ating tastele acum.
Da, am această impresie, explicabilă foarte, însă de fapt nu le ating... Ce nu poate fi "învins"? Vidul. Şi forţele de respingere dintre componentele de nivel subatomic (dintre nucleele atomilor etc. - se învaţă la fizică, cls. XII).

Unde vreau să ajung?
La ideea că orice cunoaştere omenească este o modelare, capabilă să genereze diverse produse (imagini, idei, senzaţii, scopuri, nevoi, sentimente etc.). Credem că mintea poate cunoaşte realitatea, de orice natură ar fi aceasta, însă nu putem scăpa de evidenţa faptului că această cunoaştere e o modelare subiectivă a unor inputuri, adică o replică constructivă a minţii cu mijloace subiective, personale. Iar acestea sunt conduse de convenţii şi reguli învăţate. Procesări de informaţie şi energie dobândite în timpul vieţii. Limbaje.
Complicat, ştiinţele cognitive (psi, bio, neuropsi, neuro, antropo, socio, filoso etc.) încă nu dau de cap problemei cunoaşterii......
Ne mai mirăm că oamenii nu se înţeleg între ei? Mai degrabă ar trebui să ne mirăm că se înţeleg, totuşi...

Şi mai voiesc să ajung undeva: la ideea că singura îmbrăţişare posibilă, singura contopire reală este cea în duh. Doi oameni nu se pot atinge fizic, în ciuda impresiei copleşitoare că se ţin de mână, de pildă. Însă se pot contopi sufleteşte.
De aici şi importanţa duhurilor în care se face contopirea/comuniunea.
Scriptura ne vorbeşte limpede despre asta. Logosul, aşadar. Hristos în rugăciune către Tatăl, de exemplu. Ioan 17, 21-26 Comuniune, contopire în Duhul Iubirii.
Poate înţelegi acum de ce Biserica este comuniune iar monahii obişnuiesc să nu se îmbrăţişeze fizic prea des, ci să se întâlnească în duhul rugăciunii...

Şi totuşi Domnul a luat tină, a scuipat pe ea şi a vindecat ochii orbului... Iar Ioan îşi ţinea capul pe pieptul Domnului... Iar mâna preotului se aşază pe capul credinciosului, dînd binecuvântare...

Ce crezi despre toate acestea? Cum se potrivesc ele?