[Ioan_Cezar]

Este a nevoitorului spre sine însuşi. Este paza gândurilor proprii. Este rugăciune neîncetată, cu lacrimi de căinţă, cu suspin pentru nevrednicia proprie. Este ascuţita conştiinţa de luptă cu gândurile. Este mărturisirea gândurilor viclene şi păcatoase de sub propria ţeastă. Este războiul cu păcatul din sine, cu stăpânitorii întunericului care lucrează în văzduhurile ce se deschid în noi. Este jertfa oricărei urme de iubire de sine. Este omorâre de sine.

Dacă tot vorbim de lucruri mari, precum cele filocalice, hai măcar să nu le confundăm cu mentalitatea lui nea Gigi stelistul, manelistul şi tatuatul din colţ de la brutărie.

Unde ai găsit tu, Florine, în Filocalia, accent pus pe conduita altora iar nu pe conduita lăuntrică a nevoitorului?
Filocalia este un manual de meşteşuguri privind rodirea mărului din noi, a aceluia altoit de Hristos, prin Botez. Nu-i un manual de bârfă camuflată, de mizantropie şi de lăudăroşenie.

Oamenii care au scris Filocalia sunt pustnici, locatari ai deşertului sau oameni care au făcut experienţa deşertului, a isihiei, înainte de a se înapoia între semeni. În deşert ei au luptat cu gândurile, au dus război pe viaţă şi pe moarte cu ei înşişi, nu cu lumea. Ar fi putut trăi şi printre oameni, dar în acest caz ar fi trebuit să renunţe, în mare parte, la războiul lăuntric al despătimirii.

Obiectul Filocaliei este lăuntrul personal şi legătura lui cu Hristos şi cu dracii, nu relaţiile interpersonale cu semenii.

Nu există nici o ispită din partea semenilor. Singura ispită e din lăuntrul meu, din partea patimilor răutăţii mele şi a curviei mele pe care o cultivă dracii cu acordul meu. Aceasta este legea Filocaliei. Restul e neînţelegere sau minciună voită a fariseului.
Atenţia neîntreruptă să fie spre mişcarea patimii din mine, iar nu spre aşazisa ispitire din partea semenului. Dar pentru asta trebe capul plecat, atenţia în mizerabila şi ipocrita inimă şi rostirea neîncetată cu plâns de căinţă a Numelui lui Hristos.