[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de t4ilgunn3r

...si exista o cale rationala prin care se ajunge la concluzia asta sau trebuie intai sa crezi si ulterior vei primi Revelatia, Adevarul si dovezile, asa cum explica Cezar la #1270 s-a intamplat cu el?

În primul rând aş vrea să îmi precizez rezervele faţă de concepţia lui Iuliu, care mi se pare exagerată. Sunt de acord cu el că viaţa este permanent întreţinută de Dumnezeu şi că fără El nu poate fiinţa / exista decât nimicul.
Însă nu pot împărtăşi ideea că "nu există nimic" şi că, implicit, totul e o plăsmuire a minţii omului. Ba există, cum să nu existe, Creaţia există şi este Opera Creatorului, iar Acesta nu îşi părăseşte Lucrarea ci o ţine în Palma Sa.
Se întâmplă des ca, atunci când nu dăm de cap problemei cunoaşterii, să credem că de fapt nu avem ce cunoaşte, că adică nu e nimic de cunoscut. E o cale uşoară de a scăpa de o problemă, atunci când ai obosit să tot încerci să o rezolvi: o desfiinţezi prin negare. Dar asta înseamnă implicit că te dai bătut şi faci pe învingătorul, când de fapt eşti învins.
Dacă eşti onest, ştii că de fapt ai renunţat să mai încerci să rezolvi problema. E urât şi păgubos să te faci că plouă şi să decretezi că nu există ceea ce de fapt te-a preocupat tocmai pentru că există. Nu e mai bine să iai o pauză, să mai studiezi, să îţi mai fortifici mintea şi să îţi curăţeşti inima, apoi să porneşti din nou la înfruntarea problemei?

Acum e o altă problemă - cunoaşterea; capacitatea omului de a cunoaşte, condiţiile cunoaşterii etc.. Cum cunoaştem noi ceea ce, indiscutabil, există. Putem cunoaşte realitatea? În ce fel? Participăm la cunoaştere? Cum? Aici avem puzderie de teorii ale cunoaşterii...
Biserica are propriul Ei mod de a prezenta problema cunoaşterii. Pavel zice ceva despre "ghicitură", Domnul este Cale şi Adevăr şi trimite "Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care pre toate vi le va aduce aminte...", auzim şi despre "răpirea în duh" şi despre străvedere, sunt şi Fericirile, sunt şi condiţiile tâlcuirii la Sfântul Maxim Mărturisitorul etc. etc. Este şi Taină - mai ales Taină...

Aşadar facem distincţie între ontologie - teoria despre existenţă şi gnoseologie - teoria despre cunoaştere. Ar mai fi de luat în calcul şi epistemologia - teoria despre cunoaşterea ştiinţifică sau despre cunoaşterea şi evaluarea cunoaşterii...

În ce mă priveşte, întrucât văd că pomeneşti spusele mele (şi am impresia că le răstălmăceşti), te rog să mă ierţi dar sunt silit să reiau şi să reformulez - am vorbit în postările precedente doar despre următoarele:
1) Am fost ateu, prin concepţia îmbrăţişată în şcolile ateiste româneşti despre om, natură şi Dumnezeu; inima mea însă, am descoperit mai apoi, nu a încetat să se roage lui Dumnezeu. Când mă declaram ateu, în mulţi din acei ani făceam un lucru absolut aberant (din punctul de vedere al conştiinţei mele de ateu): uneori mă rugam, cu rugăciunile copilăriei, învăţate de la mama mea şi de la bătrânii satului. Totuşi mă consideram ateu, iar rugăciunile acelea mi se păreau o slăbiciune trecătoare, un fel de atavism ori un infantilism... Psihologizam taina rugăciunii, pe atunci.
2) Am descoperit pe când studiam biologie (şi alte discipline conexe) că este absolut necesar să admit existenţa unui Creator. Inteligenţa pe care o descopeream în intimitaeta funcţionării viului mă uluia şi m-a cucerit în aşa mod încât am descoperit, prin efortul studiului/ cugetării la ceea ce mi se dezvăluia neîncetat, că Dumnezeu este Autorul vieţii. Şi că nu se poate întâmpla nimic în organismele vii fără Putere Dumnezeiască implicată în orişice manifestare biologică. Dumnezeu respiră în organismele vii, viaţa este suflarea Domnului în lucruri. Acest deznodământ al cugetării mele mi s-a impus, nu l-am scornit eu. Menţionez însă că am avut o aplecare pătimaşă faţă de un anumit lucru fără de care cred că nu aş fi ajuns la nici un rezultat: eram onest cu mine însumi când studiam. Nu toleram nici a mai mică urmă de minciună sau posibilă falsificare, în interiorul cugetării mele sau la vreun autor. Depistam improvizaţia, prosteala ori bâlba de la o poştă, indiferent cine era autorul. Poate de atunci, din vremea tinereţii mele studioase am rămas cu un dispreţ adânc faţă de minciună şi cu o silă poate prea expresivă faţă de omul mincinos şi făţarnic. Ştiu că viaţa nu poate exista acolo unde e minciună.
3) Mulţi ani am rămas la acest stadiu: Dumnezeu este, Dumnezeu însufleţeşte, fără Domnul nimic este. Dar nu îmi puneam problema raportului meu cu Dumnezeu. Sau, o lichidam rapid, spunînd în sinea mea - e OK, sunt OK înaintea lui Dumnezeu, ce rău am făcut eu, că doar nici măcar o muscă nu pot omorî fără să îmi fac reproşuri serioase. Îl imaginam departe de conştiinţa noastră omenească, limitat cumva la insuflarea materiei şi fără să intervină în istoria oamenilor. Nu mergeam la Biserică, nu găseam vreo legătură între Dumnezeu şi slujbele bisericeşti, vedeam oameni prinşi în obiceiuri vechi şi ridicam nepăsător din umeri - relicve... Mă consideram coleg de breaslă cu Dumnezeu, că doar şi eu compuneam ode, iubeam, dăruiam... Nu bănuiam că dacă făceam cumva vreun strop din toate acestea, atunci aceasta era tot darul lui Dumnezeu. Eu credeam că-i opera mea şi că sunt mare şi tare. Eram foarte înfumurat şi credul. Îi credeam pe toţi dracii mândriei.
4) Nu ştiu dacă mai întâi am crezut şi apoi am primit Revelaţia, precum spui... Mai degrabă cred că mai întâi am primit Revelaţia (ca o odihnă dată minţii mele căutătoare şi însetate) şi abia apoi am început să cred, firav şi incomplet, în Cel descoperit mie. De-o vreme mă străduiesc să Îl cunosc pe Dumnezeu altfel decât pe calea naturală pe care Îl căutam în adolescenţă şi tinereţe. Şi astfel să primesc mai departe Revelaţia, Adevărul, dovezile. (deşi eu nu mai caut dovezi, că doar le-am trăit deja; mai degrabă e vorba de încredinţare)
Iar aceasta se dobândeşte, cred eu, pe căile deschise ale Bisericii: rugăciune, post, slujbe, Sfintele Taine, nevoinţă / micşorare de sine.

Este posibil să nu mai primesc nici o altă descoperire în plus faţă de cât am primit. Cred că am primit deja suficient (deşi inima mea tânjeşte, iar mintea îmi e întunecată de păcate şi voieşte Lumină). Am cunoscut deja, cu mintea şi cu inima, pe Domnul, atât cât a fost posibil în împrejurările ticăloşiei mele. Dacă aş fi fost mai curat, poate că Domnul mi-ar fi dat să Îl cunosc mai mult. Însă atât cât am cunoscut, prin Mila Domnului, îmi e suficient să spun: Mare este Dumnezeu! Minunată Iubirea / Puterea / Înţelepciunea Lui! Neputincioasă e mintea şi limba omului să-L zugrăvească în bogăţia Lui de necuprins.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!