Citat:
În prealabil postat de catalin2
Asta am scris si eu: "Astfel in Purgatoriu cei care au pacate restante se curata prin foc, prin penitenta."
Adica datorii pamantesti.
|
Doamna Mirela a sesizat, cu o agerime remarcabila, o nuanta importanta in teologia catolica. Eu am starnit un pic de confuzie folosind un limbaj comun in sintagma "datorii pamantesti". Limbajul teologic o fi el mai greoi, dar, iata, ne fereste de confuzii. Despre ce e vorba ?
Noi credem ca pacatele au doua feluri de consecinte sau urmari:
-urmari in plan spiritual: "imbolnavirea sufletului" in cazul pacatelor veniale (=mici = lesne iertatoare) respectiv "moartea sufletului" in cazul pacatelor de moarte (=grave =capitale).
-urmari in plan temporal (adica pentru un timp oarecare, nu vesnice). Acestea constau in aparitia unei dezordini in Creatie. Este un lucru care trebuie reparat. Absolvirea de la spovada repune sufletul cazut in stare de gratie, dar nu inlatura consecintele temporale ale pacatului. Ai aruncat cu un pietroi in fereastra mea. Iata, acum iti pare rau si eu vad acesta si te iert. "Ego te absolvo" iti spun, prietene! Dar mai e un lucru. Un fleac. Cum ramane cu fereastra mea ? Daca vrei sa fim iarasi buni vecini, cum am fost la inceput, cand erai mic, daca vrei sa te primesc iarasi in casa mea, atunci trebuie sa imi repari fereastra!
Si cate ferestre spargem intr-o viata! Cate avem de reparat! Atatea ferestre avem de reparat, cate pietroaie am aruncat! Sa ne grabim sa le reparam acum, ca sa nu trebuiasca sa o facem mai tarziu, la pret mai mare! Fiindca o secunda in inchisoarea datornicilor ni se va parea cat un an petrecut rindeluind la ferestre! Cu nimic nu se deosebeste inchisoarea datronicilor fata de inchisoarea talharilor, decat numai prin timpul petrecut acolo, dar acolo o ora pare o vesnicie.
De aceste feluri de poveri se curata sufletul nostru in Curatitoriu, caruia ii mai spunem Purgatoriu: urmarile in timp ale pacatelor mari care au fost iertate si pacatele mici pentru care nu m-am cait. Acestea doua, desi nu ucid sufletul, il imbolnavesc si se lipesc de el ca marca de scrisoare.
Ori de cate ori noi facem un pacat, infigem un cui in lemn. Cel pe care l-am tintuit astfel ne iarta daca ne aruncam la picioarele lui si ii cerem iertare. Este atat de minunata aceasta iertare, incat cuiele au disparut: nu mai sunt acolo. Nici nu ne mai aminteste de ele, tintuitul. Dar, ceva a ramas: sunt gaurile. Urmele cuielor din lemnul lui. Pe acestea trebuie sa la astupam noi, cu manuta noastra, cat suntem in viata. Si, daca vom fi departe de lemnul acela, daca nu il vom mai putea repara exact pe acela, atunci ne va randui Dumnezeu sa gasim un alt lemn ca acela, gaurit de altcineva asa cum noi am fost, care a lasat gaurile lui. Si chiar daca am terminat de umplut gaurile noastre, care incrunta netezimea lemnului, bun lucru si de folos este sa reparam alte gauri, care nu sunt ale noastre. Amintindu-ne de cei dragi noua, care poate ca au plecat la Domnul cu munca neterminata si in contul lor sa restauram Creatia imbolnavita de pacate. Poate ca, la fiecare gaura pe care o umplem prin lucrarea noastra, Dumnezeu mai deschide poarta unuia din inchisoarea datornicilor, zicandu-i "astazi, datoria ta a fost stearsa inainte de vreme si sufletul tau curatat pe deplin. Vino, nuntas stralucitor, la masa Mea!" Aceasta osardie va folosi nu doar aceluia, dar ne va folosi si noua, care poate ca vom fi uitat, la cate cuie am infipt si la cate lovituri de ciocan fara tremur am dat, de existenta vreunui cui. Urma aceea in lemn, pe care o vedem si o credem a altuia, poate e chiar a noastra. Ori intr-o anumita legatura cu a noastra, de care nu ne amintim. Un lucru e sigur: asa cum nimeni nu intra in Cer cu datorii, tot asa nimeni dintre lucratorii lui Dumnzeu nu va ramanea fara simbrie, ca vrednic este lucratorul de plata lui!