[Ioan_Cezar]

Păcatul meu nu sparge fereastra lui Dumnezeu. Ca urmare, simţământul de vinovăţie pentru spargerea ferestrelor e fără obiect. Domnul nu voieşte să mă simt vinovat că i-am adus vreo lezare, direct şi indirect, ci voieşte să mă simt implicat în Iubire, într-o relaţie de iubire care pe mine mă împlineşte iar pe El Îl mulţumeşte.
Nu e nevoie să mă îngrijorez de urmele cuielor. Ele fac parte din manifestările vieţii. Doar cine e mort nu lasă urme. Odată ce cuiul păcatului a fost scos, tot ce am de făcut e să mulţumesc Domnului pentru harul pocăinţei şi să continui, cu mai multă luare aminte, să îmi prelucrez lemnul, făcîndu-l, cât se poate, să înflorească şi să rodească.
Lemnul creştinului nu e mort, el e viu, lemn de măr altoit, iar rănile pe care ţăranul - cu înţelepciunea lui moştenită de când Dumnezeu umbla pe pământ - le-a făcut, dintr-un motiv sau altul, lemnului - se vor umple cu vremea, cu mersul firesc al creşterii pomului, cu puterea vieţii. Pomul iubeşte viaţa, chiar rănit fiind. Nici un măr nu va fi de folos dacă, în loc să-şi vadă de flori, de răcoare, de roade, se va opri să filosofeze pe marginea urmelor cuiului. (Pesemne că smochinul acela era filosof...)
În mărul meu de la ţară am bătut multe cuie. Ca să îmi leg culmea de rufe şi să fac o căsuţă pentru vrăbii şi piţigoi. Te asigur că şi anul acesta a dat o recoltă bună, în curînd voi face o plăcintă pe cinste din merele copacului meu găurit. Nu-şi pierde vremea pomul cu găurile cuielor, ci se dedă rodirii.
Filosofii, însă, pot dezvolta şi teoria cuielor, că nimic nu e mai gustos pentru ei decât o teorie nouă. Ei rodesc inovaţii şi teorii cristaline. Noi rodim mere şi răcoare în frunzişul nostru vâlvoit de vânt... Când vă va fi foame şi veţi avea nevoie de aroma unui măr de-al nostru, adevărat, poftiţi la masă. Voi ne veţi amuza cu filosofia cuiului şi a geamului spart, noi vă vom răcori şi bucura cu merele: Ionatan, Golden, Parmen Auriu... ş.a.m.d.

.................:)