[Mihailc]

Câtă pierdere de vreme pentru discuta pe marginea unui mutant metafizic artificial, în curs de remodelare în chiar sânul lumii care l-a produs, mai mult în subteranele ei, şi anume lumea catolică.

Caracterizat de reputatul teolog catolic Hans Urs von Balthazar drept "un atavism medieval" încă persistent în mentalul colectiv catolic, complet ignorat de lucrările Conciliului Vatican II, monografiat magistral de către savantul francez Jacques le Goff (ale cărui concluzii, deloc măgulitoare, n-au produs niciun fel reacţie de apărare din parte apologeticii oficiale a BRC-ului), purgatoriul îşi pierde contururile ferme dobândite la sfârşitul Evului Mediu şi după Conciliul de la Trento, transformându-se în zilele noastre din topos (loc) în tropos (stare, mod de existenţă specific) după cum este descris în catehismul actual al BRC: €žPentru a ajunge la contemplarea lui Dumnezeu o etapă de purificare, numită purgatoriu, poate fi necesară. Nu este vorba nici de un loc, nici de un timp; se poate vorbi mai degrabă de o stare. În orice caz, purgatoriul, care este o suferinţă, nu trebuie conceput ca o pedeapsă prin care Dumnezeu s-ar răzbuna în vreun fel de necredinţa noastră. Comuniunea cu Dumnezeu, în care ne introduce moartea, ne face să devenim constienţi, în mod dureros, de imperfecţiunile noastre, de tăgăduirile noastre în a iubi şi de nevoia de a ne lăsa curaţiţi/purificaţi de puterea mântuitoare a lui Cristos. Căci Dumnezeu Însuşi este cel care curăţă şi transformă. Dar Tradiţia Bisericii catolice afirmă că cei care sunt în purgatoriu beneficiază de rugăciunile şi suplicaţiile adresate în favoarea lor de către fraţii lor [de credinţă] şi, de asemenea, de mijlocirea sfinţilor deja primiţi în beatitudinea vederii lui Dumnezeu”

După cum poate observa orice persoană încă teafără de influenţa ideologiilor şi fanatismelor vetuste, purgatoriul nu mai e expresiva maşinărie de opărit suflete în vederea curăţirii lor de murdăria morală minoră imprimată în timpul vieţii pământeşti, ci mai degrabă un episod depresiv post-mortem care se tratează prin metode dureroase, dar cu efect garantat, iar în timpul terapiei un factor ameliorativ îl constituie suportul familiei spirituale şi sprijinul unor personaje cu influenţă pe lângă terapeut.

Este poate un semn că înşişi catolicii intenţionează să-l redefinească şi să-l integreze într-o temă cu suport teologic ceva mai consistent.