Citind cele postate , m-am gandit cat a ajuns omul sa se sameteasca, de poate vorbi cu atata dezinvoltura despre Dumnezeu, despre existenta lui Dumnezeu si despre toate cele ceresti.
Iata ce spune Sf. Vasile cel Mare in Omilia XV-a:

“Iar tu, daca vrei sa vorbesti sau sa auzi ceva despre Dumnezeu, paraseste trupul, paraseste simturile trupesti, lasa pamantul, lasa marea, lasa in urma ta vazduhul, nu mai tine seama de anotimpuri si de buna intocmire a vremurilor si nici de podoabele pamantului, inalta-te mai presus de regiunile vazduhului, treci dincolo de stele, de minunatia lor, dincolo de frumoasa lor podoaba, dincolo de maretia lor, de folosul oferit de ele intregului univers, dincolo de buna lor randuiala, dincolo de pozitia lor, de miscarea lor, de raportul in care se gasesc unele cu altele si de departarea unora fata de altele. Dup ace ai strabatut cu mintea intreg universul, dupa ce ai depasit cerul si ai ajuns mai presus de el, priveste cu mintea numai frumusetile cele de acolo, ostirile ceresti, corurile ingerilor, dregatoriile arhanghelilor, slava domniilor, locurile intaistatatoare ale tronurilor, priveste puterile, incepatoriile, stapaniile (Col. 1,16; Efes. 1.21). Dupa ce ai strabatut intreg universal, dupa ce te-ai urcat cu gandul mai presus de toata zidirea si ti-ai inaltat mintea dincolo de toate acestea, contempla firea dumnezeiasca, identical cu sine insasi, impasibila, simpla, necompusa, neimpartita, lumina neapropiata (I Tim.6,16), putere nespusa, maretie fara de hotar, slava cu orbitoare stralucire, bunatate dorita, frumusete nemestesugita, care copleseste sufletul inundat de ea, dar cu neputinta de aratat dupa vrednicie prin cuvant.”

Singura noastra scuza este, ca noi nu putem cuprinde cu mintea noastra toate acestea si atunci ne mintim, ca ceea ce putem cuprinde e mai mult decat totul, facandu-ne pe noi judecatori.