[Ioan_Cezar]

Spre a nu rata împlinirea călătoriei spre Împărăţie (tema centrală a Discursului), Mântuitorul precizează încă de aici, din Discursul inaugural (şi o va face în mod repetat, până pe Cruce, de câte ori are prilejul, explicînd şi ilustrînd cu fapta şi cuvântul) care sunt piedicile, care sunt soluţiile.
Altminteri Învăţătura ar rămâne incompletă ("Să nu socotiţi că am venit.... ci să împlinesc"), iar oamenii ar risca să strice "una din aceste porunci foarte mici" şi astfel "foarte mic se va chema în Împărăţia Cerurilor".
Astfel încât Domnul vorbeşte acum despre dreptate, ucidere/mânie, împăcarea-vieţuirea în pace cu aproapele, adulter ş.a.m.d.

Este un discurs centrat pe morală întru sfinţire. O vieţuire curată, bineplăcută Domnului, iată ce găsesc în Cap. 5, de unde face parte pasajul selectat de tine.
Strălucesc aici, ca nişte luminători care dau direcţia bună: smerenia, blândeţea, curăţia, răbdarea... Virtuţile creştine.

Acesta este subiectul, iar nu altul, iar eu nu văd nici un motiv întemeiat, ţinînd cont de întreaga atmosferă a locului scripturistic, să mă gândesc la Purgatoriu. Mi se pare o asociaţie cam... slobodă, să mă ierţi. În orice caz, una care nu se trage din duhul capitolului. Un fel de nucă în perete...
Aşa înţeleg, iar în ce priveşte o eventuală decriptare strictă a pasajului selectat, eu prefer să îl văd ca învăţătură/îndrumar/dreptar privind strict relaţiile dintre creştini, dintre oameni, aşa încât să vieze în şi între oameni blândeţea, facerea de pace, smerenia, dragostea. Fii deci pe pace cu aproapele, smereşte-te şi arată-ţi iubirea mai întâi faţă de omul concret de lângă tine şi astfel, în duh de pace şi dragoste fiind tu, să vii cu darul tău la Mine, iar eu te voi recunoaşte ca fiind de-al meu şi îţi voi primi darul pe care îl voi vedea din preaplinul inimii tale, îndrăgostite cu adevărat de Mine. Căci prietenii Mei sunt cei care ascultă poruncile Mele.

Aşa înţeleg.