2) De dragul exercițiului (riscant al) interpretării, pot spune și că Domnul se referă la lumea noastră subiectivă, anume: "pârâșul" este gândul despre relația mea cu aproapele (gând de culpă și față de Dumnezeu, întrucât mi-a arătat deja Calea Fericirilor), "judecătorul" e conștiința mea morală personală, "slujitorul" e gândul apăsător de remușcare izvorât din lăcașul/cuibarul conștiinței mele morale, "temnița" e starea sufletească generală de remușcare/regret/căință în care îmi consum toate resursele sufletești, toată înstărirea sau bogăția personală sufletească ("cel de pe urmă ban") pentru a scăpa de apăsarea greșelii/păcatului și pentru a deveni iarăși liber, în har.
Așa se întâmplă cu toți oamenii când sunt mustrați de conștiință pentru faptele lor nedemne.
Cine a trecut prin experiența căinței amare știe că nu mai e bun de nimic altceva, cel puțin o vreme, și ... uite cum se irosește viața omului... Or, Domnul nostru (Dumnezeu al viilor, nu al morților, Proniatorul și Învățătorul viețuirii noastre) predică aici împlinirea, desăvârșirea, fericirea prin virtuți - iar nu conduita căinței pe care, deși o binecuvintează în alte părți, aici o prezintă ca pe o ipostază de evitat, întrucât vorbește despre condiția de a aduce darul lui Dumnezeu.
Căci Învățătura este pentru a trăi / într-un anumit mod / aici, acum, cât suntem în acest trup/,
iar nu pentru a trăi într-un eventual dincolo, unde Biserica ne învață că nu mai putem adăuga nimic la viața noastră deja încheiată.
Înțeleg că Domnul intensifică importanța modului virtuos de a trăi aici, acum, în această viață. O cere expres, nu îngăduie amânare, tergiversare, visare... Focalizează, concentrează, nu permite nici o diluare. Și Se oferă ca Dumnezeu al nostru în acest efort mântuitor și sfințitor.
(Întru bucurie, în adânca și nedespărțita noastră comuniune cu El și cu semenii, în duh de iubire jertfelnică. Asta am învățat în Biserică.)
Last edited by Ioan_Cezar; 09.10.2014 at 03:35:27.
|