[Mihailc]

În prealabil postat de catalois

ADN-ul, neuronii, carnea si creierul, alcatuiesc omul care va muri, toate acestea vor disparea, dar, el va ramane: despre acest Adevar te intreb: ce sens are sa ramana entitatea acelui om in urma celor putrezite? Si de ce a fost nevoie de cele putrezibile ca sa ramana ceva?

Cu riscul de a mai adăuga dezamăgirii tale puţină povară în plus, te anunţ că nimeni în lumea asta nu-ţi va satisface exigenţele în materie de răspunsuri despre raţiunile tuturor lucrurilor. Până la un punct, te înţeleg: probabil că faci parte din categoria celor care nu-şi asumă un angajament, o cale, o credinţă, până nu se asigură că nu iau ţeapă.

E normal să nu te mulţumească semipreparatele filozofice de tipul apologeticii populare aşa cum sunt ele prezentate în catehisme. Ele au fost preluate, ca metodă, din propaganda religioasă a altora, sunt expeditive, vor să informeze repede fără să argumenteze informaţia, sunt cumva constrângătoare şi nepoliticoase cu libertatea de gândire.

Există însă şi o direcţie de reflecţie duhovnicească, în coada căreia stau agăţat şi eu, care consideră existenţa un dar complet gratuit şi nedeterminat de vreo necesitate anterioară sau posterioară, o revărsare de generozitate divină a cărei singură raţiune de a fi este însăşi fiinţa. Iar omul, pe lângă existenţă pură a mai primit în dar privilegiul asemănării cu Dăruitorul fiinţei, adică o sămânţă de dumnezeire în care sunt cuantificate virtual toate caracteristicile divine, mai puţin firea dumnezeiască. Probabil te întrebi de ce a făcut asta...Pentru că omul urma să fie împăratul acestui univers adus la existenţă din nimic, aşa cum Dumnezeu este Împăratul a tuturor celor care fiinţează, văzute sau nevăzute. În "pachetul divin" pe care l-a primit omul, cel frumos cadou, însă şi periculos pe măsura frumuseţii lui, este libertatea. Un dar care i-a pierdut oarecând pe o parte din îngeri, va face ravagii şi în fiinţa acestui proaspăt împărat numit om după firea lui, cu reverberaţii incalculabile în universul care i-a fost dat în stăpânire.

Libertatea acesta îţi permite şi ţie, Marius D., să te întrebi, să-i întrebi pe oameni şi chiar pe Dumnezeu despre rostul existenţei tale. În virtutea libertăţii, poţi să strâmbi din nas, să refuzi, să ceri socoteală.
În acelaşi timp, ai răspunsul la toate acestea în proximitatea ta, poate chiar în centrul inimii tale. Oare ce te-a determinat să faci un copil? Nu cumva a venit pe lume din gratuitatea iubirii, dintr-un extaz al fiinţei tale care căuta o împlinire în altcineva, un al tău şi totuşi altul? Ai nevoie de un alt motiv, decât să te bucuri pur şi simplu de existenţa şi devenirea lui?
Ce i-ai răspunde fiului tău, dacă într-o zi te-ar întreba: tată, de ce m-aţi adus pe lume, care este scopul pentru care aţi ales să exist, fără ca eu să vă cer asta?