[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Bine, si atunci despre ce inchisoare a datornicilor vorbeste, aici, Domnul ? Nu e ceva fara importanta, fiindca subiectul e recurent. Iata, vedem cum apare si in Matei cap 18.

Deci, ce se intampla cu oamenii care, avand un bun raport fata de Dumnezeu, din moment ce aduc jertfa la Templu (in Matei cap 5), din moment ce cer cu umilinta iertarea lui si obtin absolvirea (Matei cap 18), totusi se afla in rau raport cu fratii lor, cu care nu se impaca (Mt cap 5) ori nu le iarta datoriile (Mt cap 18) ?


P.S. Acum vad ca ai mai postat un mesaj care aduce clarificari asupra interpretarii tale. Prin urmare, consideri ca intreaga parabola din Matei 5 se refera la realitati intrapsihice si nu escatologice. Paras, datorie, slujitori ai Domnului, temnita si plata au loc, toate, ca timp in timpul vietii si ca loc in capul (im)penitentului. Asta sustii ?

Sunt de acord că subiectul e recurent. Şi cum n-ar fi? Pentru că în ambele capitole, în 5 şi în 18 e vorba despre iertare, despre milă, despre relaţiile de iubire dintre creştini.
"Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ"
"Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri"
Ce bun raport poate fi cu Dumnezeu, ce jertfă să fie aceea (oare am uitat de jertfa lui Cain?), ce fel de cerere de iertare câtă vreme, aşa cum vedem în cap. 18, cel miluit nu iartă la rândul său pe aproapele? A învăţat ceva din experienţa lui de izbăvit sau graţiat? A transmis mai departe mesajul şi energia iubirii iertătoare?

Mila omenească şi Mila Cerească. Ce vom face cu darul care vine peste noi din Izvorul Milostivirii? Îl vom închide în noi? Sau vom participa la fluxul Lui în lume, dînd mai departe... Colaborăm cu harul, îl deschidem din inima noastră miluită de Domnul către lume? Sau îl închidem în noi, ca pe un bun de preţ doar al nostru...

Hristos ne porunceşte mila, iertarea aproapelui, aşa încât noi să fim (sfinţi, desăvârşiţi) asemenea Tatălui Care ne arată Milă. Cum am primit, aşa să dăm mai departe, devenind şi noi izvoare de milă pentru alţii, aşa cum şi noi am fost dăruiţi cu Milă din Izvorul Milostivirii. Acest circuit al Iubirii milostive nu trebuie să se stingă în noi, ci să se extindă în jurul nostru. Altminteri ne facem "slugă vicleană" şi, astfel păcătuind, nu har dăm celor din jurul nostru ci, aşa cum arată versetul 25, dăm păcat pentru care vor plăti şi cei apropiaţi nouă ("femeia, copiii şi toate câte are"), păcatul meu răsfrîngîndu-se şi asupra lor.

Putem fi noi milostivi înaintea Tatălui? Nu putem. Omul nu poate fi milostiv prin puterile lui. Dar tocmai pentru că Hristos ne învaţă, noi vom putea - ascultînd şi urmînd cuvântul Lui (al Logosului) putem deveni iertători. Prin El, prin Logosul întrupat ca noi să devenim milostivi, iar nu corecţi. Dreptatea cerută de Dumnezeu este milostivă, nu corectă - ne descoperă Logosul, Întrupat şi Jertfit pe Cruce pentru izbăvirea noastră, a păcătoşilor.

Cum este Mila Domnului pentru noi şi cum e mila noastră faţă de aproapele? - pune Hristos problema în capitolele citate.
În capitolul 18 vedem că cel milostivit de stăpânul lui nu a avut milă, la rândul său, de cel care îi era dator. Aşa cum nici noi, deşi suntem miluiţi în fiecare clipă de Dumnezeu, adeseori nu avem milă pentru aproapele nostru. Hristos însă ne învaţă că, pentru a făptui dreptatea, se cuvine să avem milă unii faţă de alţii aşa cum învăţăm de la Stăpânul nostru, Care îşi arată necontenit Mila faţă de noi.

Şi ce datorii poate avea un om faţă de altul, comparativ cu datoria pe care o avem noi faţă de Dumnezeu şi pentru care El a plătit cu Sângele Lui?
Astfel, dacă noi datornicii cu infinite datorii faţă de Infinitul Dumnezeu suntem totuşi iertaţi, apoi cu atât mai mult datornicul meu pământesc care mi-a greşit cu ceva (trecător, cum toate sunt trecătoare pe lumea asta) se cuvine să primească iertarea mea.

Râvnim iertarea lui Dumnezeu pentru veşnicie dar nu voim să iertăm pe cel trecător pentru o greşeală trecătoare. Oare este drept? Hristos ne spune să nu facem aşa, ci să iertăm mereu, de şaptezeci de ori câte şapte, adică totdeauna. Întrucât şi noi vom cere la rândul nostru iertare pentru infinitele noastre datorii, Infinitului Dumnezeu. Căci păcătuim mereu, cu voie sau fără voie.

Aşadar, tema e recurentă pentru că e fundamentală: iertarea aproapelui (a celui numit "împreună slugă cu tine"), din iubire şi din datorie faţă de Milostivirea lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii. Acesta cred că este mesajul central, schematic conturat de mine aici, din neputinţă. Are şi miză eshatologică, evident, căci modul nostru de vieţuire aici şi acum, între semeni, atârnă la Judecată.
Omul care se mândreşte însă, aşezîndu-se deasupra fratelui său, uită că înaintea lui Dumnezeu e tot slugă. Hristos ne reaminteşte că în ciuda oricâtor ierarhii trecătoare, lumeşti, avem cu toţii aceeaşi poziţie faţă de Părintele nostru: slugi. Şi fraţi.

*

În cap. 18 apare o expresie "pe mâna chinuitorilor" care lămureşte că aici nu e vorba despre focul curăţitor al Purgatoriului ci de unii care pot chinui pe oameni.
Aceştia sunt dracii. Deci e vorba despre iad. (şi rămâne plauzibilă, pentru mine, şi perspectiva psihologică privind chinurile mustrării conştiinţei, prin gândurile şi starea de căinţă - ca pregustare a iadului, aşa cum apare în cap. 5 - adică opusul Fericirii şi desăvârşirii, care fac subiectul central al capitolului...)

Iată aşadar că tocmai capitolul 18 pe care îl consideri argument în sprijinul Purgatoriului se dovedeşte clarificator, întrucât vorbeşte despre chinuitori şi despre Mânia lui Dumnezeu. Locul acesta din Scriptură clarifică şi lămureşte locul din cap. 5.