[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Spuneai mai sus, frate Ioan Cezar, ca, dupa parerea ta, chinuitorii despre care Domnul nostru vorbeste in Mt 18 ar fi dracii. Fata de aceasta, ma vad oarecum obligat sa spun cum vad eu lucrurile, altfel spus ce sau cine sunt, dupa mine, chinuitorii din Purgatoriu.
As evita sa spun ca sunt dracii, fiindca ma indoiesc ca ei au acces la altceva decat la iad. Si la lume...
Mai degraba as spune ca acesti chinuitori sunt ceea ce duce la chinurile purgatoriale: parerea de rau, teribilele remuscari. Dorinta de a fi, cat mai repede, in prezenta stralucirii lui Dumnezeu, intrevazute o clipa, la Judecata. Dorinta de a te impartasi de lumina si iubirea Sfintilor lui Dumnezeu, care L-au acompaniat la Judecata. Gandul ca ar fi fost atat de usor, in timpul vietii, sa punem de la noi o suta de dinari fata de acum, cand trebuie sa punem zece mii de talanti. Pentru un pic de suferinta, pentru un pic de umilire, pentru o cruce pe care nu am dus-o in timpul vietii vom avea de platit un pret mult mai mare. Chiar si in timpul vietii ne vine sa ne dam palme pentru pacate. Dumnezeu ne-a iertat dupa spovada si stim cu siguranta credintei ca a facut-o. Dar, o parere de rau pentru pacatele facute ramane. Ne vine sa ne dam palme la gandul "oare cum am putut ?" Oare cum am putut sa imi bat joc de cutare persoana draga ? Oare cum am putut sa Il hulesc pe Dumnzeu si inca de fata cu altii ? Oare cum am putut sa-mi risipesc tineretile in carciumi, cum am putut sa-mi ucid copiii, cum am putut sa ascult mai mult de oameni, decat de Dumnezeu ? Purgatoriul poate incepe pe pamant, iubite frate, si e foarte bine ca focul remuscarii sa arda mai mult in viata aceasta, ca sa arda mai putin in viata viitoare. Fiindca, daca acum, cand Il cunoastem "in ghicitura" focul acesta ne parjoleste inima, cu atat mai nestins va fi dupa ce Il vom vedea fata catre fata: si vom ajunge la vorba Lui, vom ajunge ca noi insine sa dorim sa ne fi taiat mana cu care am pacatuit, limba cu care am blestemat, piciorul cu care am fugit de la datoria noastra. Astfel, chinul celui din Purgatoriu nu cred ca se deosebeste de chinul celui din iad prin intensitate, ci numai prin intinderea in timp.

Îţi împărtăşesc atitudinea. Acelaşi duh îmi poartă şi mie gândul.
Cât priveşte identificarea chinuitorilor, aşa cum spuneam, pe de o parte îmi pare a fi vorba de draci deoarece descrierea corespunde prezentării demonilor din întreaga tradiţie a gândirii Bisericii şi contextul îmi pare mai departe a fi cel al iadului. Voi reveni imediat pentru a preciza de ce cred că nu e nevoie să înţelegem altceva. Sau, mă rog, de ce eu nu am nevoie.
Pe de altă parte, complet de acord, sunt chinurile propriilor stări de căinţă, cum ziceam la punctul 2 mai nainte. Ele anticipează starea noastră în chinurile iadului, cu rol pedagogic, printre altele sau, mai exact spus, cu rol profilactic.
Mi-e tare greu totuşi să fac distincţia pe care o propui în final: deosebeşti stările de chin din Purgatoriu şi din iad după intensitate şi după timp.
După intensitate, pare vădit că una e chinul focului curăţitor, alta chinul focului gheenei. Una e intervenţia doctorului pentru curăţire, alta pedeapsa fără speranţă de a înceta vreodată... Când doctorul intervine, şi ne doare, ne mai mângâie gândul speranţei că durerea se va termina totuşi, după oarece timp de răbdare din partea noastră. Dar dacă e vorba de un chin veşnic, atunci nici măcar speranţa încetării caznei nu ne mai mângâie şi supliciul devine imposibil de imaginat... Nu-l putem suporta nici măcar în imaginaţie... Aşa ceva întrece putinţa mea, cel puţin, de acordare a vreunei noime, de acceptare... Cumplit e singurul cuvânt care îmi vine la îndemână, dar şi acesta pare palid, insuficient, irelevant...

Cum e însă după timp? Trecător, spui, pentru Purgatoriu. Veşnic, pentru iad.
Conştiinţa, aşadar, înregistrează timpul ca fiind limitat într-un caz şi nelimitat în celălalt.
Dar ce este aceea veşnic - pentru conştiinţa mea de om? Poate omul conştientiza veşnicia? O poate resimţi ca fiind simultan şi neîncetată/fără oprire şi totodată resimţită ca prezentă? Ar fi de discutat aici un lucru foarte dificil, pentru mine cel puţin, anume conştientizarea de către om, fiinţă care funcţionează în timp, a veşniciei trăite de el însuşi.
Îmi pare că ideea de Purgatoriu vine tocmai ca să pregătească psihologic pe om prin oarecare apropiere de etapa imposibil de conceput şi imaginat a veşniciei. Un truc psihologic frumos, dar nimic mai mult. Spre desoebire de aceasta, Ortodoxia tranşează lucrurile mult mai radical: viaţă trecătoare şi măsurabilă în trup, viaţă veşnică după moarte. Stările pot fi însă distincte: rai sau iad.

Ceea ce deosebesc eu între cele două confesiuni este diferenţa de atitudine faţă de taină.
Ortodoxia o afirmă şi o cultivă. Nu o reduce la înţelesuri ale minţii noastre, nu îi atinge nepătrunsul, nu o traduce pe limba minţii noastre cauzale şi cu desfăşurare temporală, ci o ţine în absolutul ireductibil la petrecerea noastră obişnuită. E drept că uneori se dau unele sugestii, fie prin parabole fie pe alte căi, însă acestea rămân doar simple aproximări, iar nu descifrări complete. Noi nu tragem lucrurile dumnezeieşti la măsura celor omeneşti. Nu Îl traducem pe Dumnezeu, deşi pe de altă parte îi susţinem şi Omenitatea.
În gândirea catolică, dimpotrivă, am impresia că Dumnezeirea îşi pierde din Ireductibil, Taina devine ghicitoare cu tâlc comprehensibil, omul cuprinde cu mintea Necuprinsul etc. Îmi pare o eroare fundamentală şi, s-o spun pe şleau şi cu mâna pe inimă, îmi pare o poziţie răsturnată faţă de smerita cugetare. Odihna minţii presupune din start renunţarea la cugetare în anumite privinţe şi deprinderea contemplaţiei. E o graniţă fină pe care, dacă o trece, omul începe să aiureze, să se piardă în închipuiri. Or, din experienţa Părinţilor, suntem înştiinţaţi că această preumblare în Lumea Tainelor Dumnezeieşti nu se face de către om ci, când vine Duhul, se face prin răpire şi trecere în cu totul altă stare a minţii, în cu totul alte dimensiuni. Avem mii de mărturii despre aceste realităţi în scrierile ortodoxe.
Închei printr-o scurtă mărturisire. Mi s-a întâmplat odată să funcţionez dincolo de orice experienţă omenească pe care am trăit-o în trup. Ei bine, pot spune doar atât: totul este cu totul altfel, reperele obişnuite sunt abolite, unele pur şi simplu inversate, starea sufletească e doar de prezenţă (de a fi şi nimic altceva) iar simţământul e imposibil de exprimat în cuvinte. Şi este lumină, totul este lumină şi este bine.
Când treci prin astfel de experienţă cunoşti instantaneu, de la prima întâlnire cu prefabricatul minţii omeneşti, că doctrinele preparate de inginerii poveştilor pentru oameni sunt false. Şi mai cunoşti că fiecare cuvânt al lui Hristos e adevărat şi dens, imposibil de spus în cuvinte cât e de dens. Este real şi viu.
Adevărul nu subzistă şi nu respiră în închipuirile noastre. El locuieşte în Taină, este miezul şi natura ei.