[Ioan_Cezar]

Theo, îi scriam lui Mihnea într-o postare anterioară că mie ideea Purgatoriului chiar îmi surâde, dar nu mă las păcălit de jocurile minţii mele păcătoase. Acum, citind mărturisirea ta, e timpul să-mi detaliez poziţia: îmi surâde ideea unui loc de scăpare (precum vechile cetăţi, poate?) în care să mai trag nădejde la o şansă suplimentară. De ce? Pentru că mă ajută să mă amăgesc, să mă complac în tabieturile mele, să slăbesc lupta din mine cu patimile mele. Îmi gâdilă comoditatea şi iluziile. Pun astfel în paranteză, cumva la capitolul "lecturi de vacanţă" acel decisiv "...lucraţi cu frică şi cutremur la mântuirea voastră." (Flp. 2,12)
Or, tocmai din această pricină, eu refuz să mă autoînşel (prin gânduri venite dintr-o inimă incomplet pocăită, sau care de fapt nici nu a pus început veritabil pocăinţei). Nu, nu e vorba despre o etapă premergătoare iadului ci e vorba despre iad. Biserica ne ajută să trecem peste iluzia unei etape intermediare atunci când vorbeşte despre Judecata particulară şi Judecata Universală, finală.
După Judecata particulară, aflu din Biserică adevărul crunt şi unic, voi petrece în iad.
Rămâne ca, prin mijlocirea rugăciunilor credincioşilor care îmi vor supravieţui, a milosteniei făcute de urmaşi pentru mine, a parastaselor şi a urmărilor faptelor mele după moartea mea - ca Domnul să hotărască definitiv dacă voi continua pentru veşnicie să petrec în iad sau voi fi graţiat definitiv şi primit într-un colţişor de Rai...
Timpul Judecăţii vieţii mele este aşadar acum. Faptele mele de acum, fapte atât subiective cât şi materializate comportamental, sunt criteriile de bază ale intrării mele în iad după Judecata particulară precum şi ale veşnicei petrecerii în focul gheenei după Judecata Universală.
Aşa cred, aşa înţeleg.
Aşadar pot scăpa de osânda veşnică doar dacă, după judecata particulară care mă va osândi până la Parusie am parte de acele condiţii necesare (printre care Mila Domnului nu e cea din urmă) pentru iertare. Dar iadul care mă aşteaptă după moarte (şi de care nu mă îndoiesc că voi avea parte) tot iad este, şi nu Purgatoriu, chiar dacă la Parusie pot scăpa, posibil, de cufundarea veşnică în el. Sunt la mâna faptelor mele din timpul vieţii, la mâna milei semenilor credincioşi şi la Mâna Domnului - după moarte. Deci acum, doar acum pot fi pe mâna mea, atât cât e omeneşte posibil, ceea ce nu e chiar mare lucru dar e tot ce pot să cer de la mine. Nu sper vreo participare după moarte, nici măcar prin "eroismul" suportării pasive a unor curăţiri. Nu diluez faptul crucial: faptele mele de acum mă osândesc sau mă aduc mai aproape de Iertarea Domnului.

Domnul a ridicat miza vieţii şi demnităţii noastre incomparabil mai sus decât zăcea aceasta înainte de Întrupare. Prin întreaga Lui activitate pe pământ şi mai ales prin Jertfă şi Înviere.
Hristos ne-a eliberat din moarte o dată pentru totdeauna, făcînd inutil orice gând de a mai da noi, păcătoşii, vreo satisfacţie lui Dumnezeu. A dat El pentru noi, ne-a răscumpărat prin Sfântă Jertfa Lui.
Dacă admitem că omul poate obţine mântuire prin suferinţele purgatoriale (iar nu prin asceză creştină în timpul vieţii pământeşti, prin lupta cu legea trupului, cu patimile în numele Lui şi cu ajutorul Harului Lui, în Biserică) - atunci facem fără voie Jertfa Mântuitorului cvasiinutilă şi Îl facem pe Domnul om, profet. Ratăm Dumnezeirea Lui, ratăm nesfârşita Lui Dragoste Jertfelnică pusă în slujba noastră.

Şi mândria noastră încă mai are de primit o palmă sfântă: să priceapă omul că Taina Spovedaniei nu e o glumă, nici un simbol nu e, nici vreo trebşoară psihologică, ci e o cutremurătoare acţiune a Dumnezeirii asupra vieţii noastre, astfel încât Spovedania şi conlucrarea noastră cu Harul prin pocăinţă ne pot salva de iad, iar bagatelizarea Tainei şi raţionalizarea ei ne duc cu certitudine în iad.

Nu îmi fac iluzii că ceea ce nu am făcut în viaţă pentru mântuirea mea voi mai putea face, fie şi suportînd vreo curăţire ulterioară, după moarte. Treaba mea se încheie odată pentru totdeauna aici şi acum, cât trăiesc în acest trup. Iar conştiinţa mea nu voiesc să îmi fie slăbită de nici o consolare, de nici un intermediar iluzoriu, de nici un gând care să spună altceva decât adevărul: acum, aici se hotărăşte contribuţia personală la soarta mea, "pledoaria" mea înaintea Domnului, pentru totdeauna. Mila Domnului peste noi, ca să putem face fapte vrednice de pocăinţă, acum!