[fallen]

Ma iertati ca va intreb, mama dvs este cumva bolnava, sufera de ceva, ca nu am urmarit chiar de la inceput povestea....a fost asa intotdeauna, sau s-a schimbat in urma vreunui eveniment traumatic, sau a unei boli?
Adica v-a iubit mai mult, candva in copilarie, si ruptura s-a produs cand ati mai crescut si au aparut neintelegeri, diferente de opinii, etc? Sau v-a crescut altcineva, bunicii eventual, care v-au iubit mai mult?
Mama dvs iubeste mai mult, sau se poarta cu altcineva mai bine decat cu dvs?

Va inteleg sa fiti furioasa, atunci cand persoana care ar trebui sa va iubeasca si sa va aprecieze cel mai mult, nu o face...desigur, nici macar ele, mamele, nu sunt datoare sa ne aprecieze atunci cand nu meritam, iar de iubit, pot spune ca o fac, si tocmai de aceea ne trateaza asa cum o fac, pentru a nu ne incuraja in greselile pecare considera ca le facem, sau pentru a ne ambitiona sa nu mai gresim...in fine nici eu nu sunt deloc de acord cu acest soi de educatie " spartana", care desi pt unii pare sa fie constructiva, pt majoritatea insa este cat se poate de dezastruoasa...mai ales daca nu am fost crescuti in spiritul asta dintotdeauna...

Desigur exista si foarte multi parinti " denaturati", care isi distrug sistemic si eficient copii, iar cei care supravietuiesc ajung si ei la randul lor sa isi insuseasca un comportament asemanator cu proprii copii, considerand ca asa e normal...altii din contra, devin excesiv de indulgenti, de permisivi cu copiii lor, ma mult poate decat e cazul...

Ce putem face atunci cand cineva ne acuza ca i-am gresit, si desi cerem iertare nu vrea sa ne ierte? Asta nu stiu nici eu, ramane un mister si o problema si pt mine...unii ar putea spne ca cine nu vrea sa ierte si sa treaca mai departe, e problema lui personala, daca vrea sa moara neimpacat...dar totusi ramane si asupra noastra o povara, o greseala pe care cineva nu ne-a iertat-o, poate, nici pe patul de moarte...( bine, uneori acest lucru se poate intampla datorita si unei imbolnaviri a persoanei respective, fie neasteptata, fie lenta dar progresiva, si care sa o lipseasca de discernamantul necesar; insa chiar si asa, nu putem sa nu ne intrebam de ce a ingaduit Dumnezeu sa se intample acest lucru, in urma caruia sa avem de suferit amandoi : si cel care nu apuca sa mai ierte, si cel care nu este iertat)...
O problema ar mai fi ca, in timp, se poate instala un mecanism de compensare ( a suferintei) si sentimentul de vinovatie sa fie inlocuit cu unul nu atata de dureros, dar nici benefic, si anume de o amorteala, racire, anestezie sufleteasca, nu stiu cum sa o denumesc...pentru ca orice suflet are si el un prag de toleranta a durerii si a suferintei, si cand acesta e depasit, se instaleaza niste mecanisme compensatorii de cle mai multe ori paguboase...( in urma carora ajungi sa ai nevoie de ani intregi de terapie pt a te convinge ca ceea ce credeai tu e gresit si nu e bine sa gandesti si sa simti asa). De exemplu, se spune ca in cazul unor agresiuni puternice si de durata destul de lunga, victimele ajung sa fraternizeze cu agresorul, sa gandeasca din punctul lui de vedere si sa ii dea dreptate, chiar sa il sustina....dar asta doar pt ca asa cred el ca vor scapa mai usor si nu vor mai fi amenintate si agresate...alteori, un personaj abuziv reuseste sa te convinga atat de bine ca tu gresesti si esti vinovat de tot raul pe care ti-l face, de abia mai poti suporta tu insuti vinovatia...chiar citeam o carte cu o femeie, mama, la vreo 60 de ani, careia ii moare pe neasteptate sotul tiran iar ea in loc sa se bucure de eliberare, este complet debusolata si nu stie incotro sa o apuce, asemeni unui animal tinut in captivitate pe care cand vrei sa il eliberezi, se intoarce inapoi in cusca....ceea ce vreau sa spun este ca cu timpul riscam sa devenim imuni chiar si la propria suferinta, iar asta nu stiu daca e un lucru chiar atat de bun, pana la urma...s-ar putea ca lasand pe altul sa ne faca rau, sau facandu-ne rau singuri, pt a-i fi bine altcuiva, poate fi considerat tot un rau facut impotriva unei persoane, pentru ca si noi la randul nostru suntem tot creatia lui Dumnezeu, si asa cum nu avem voie sa facem rau altora, nu ar trebui sa ne facem nici noua insine...

Poate ca asa se explica de ce unii dintre noi, care nu am fost multa vreme in legatura cu Dumnezeu, am trait in pacat si in cadere, am fost umiliti si batjocoriti si tot timpul am considerat ca asa meritam, in momentul cand ne intoarcem si aflam ca Dumnezeu inca ne iubeste si ne asteapta, incepem sa fim revoltati impotriva celor care ne tineau in intuneric, facandu'ne sa credem ca acolo ne e locul...este si unpsalm care spune " vrajmasul prigoneste sufletul meu si viata mea o calca in picioare, facutu-m-a sa locuiesc in intuneric, cu mortii cei din veac"...desigur, nu parintii sau sotii nostri sunt vrajmasii care fac asta, ci diavolul care ne face pe noi sa credem asa. De multe ori, cei dragi ai nostri poate chiar ar prefera sa ne vada ridicandu-ne si stand in picioare pentru convingerile noastre, chiar daca la inceput s-ar opune vehement si ar incerca sa ne opreasca; nu trebuie sa ne oprim ca sa le facemlor pe plac, ci sa luptam pana invingem; abia atunci se vor convinge si ei ca credinta noastra este cea buna, cand va persista si vom ramane statornici in ea in ciuda incercarilor lor de a ne destabiliza...