[Ioan_Cezar]

Mulţumesc, Mihai, mulţumesc din tot sufletul pentru lămuriri.
Am meditat ieri pe îndelete la ceea ce cugetasem şi m-am trezit azi cu gândul speriat: am uitat, de-o vreme, să Îl mai văd pe Dumnezeu în icoană, şi mai mult pe om... Nu ştiu ce s-a întâmplat pe ascuns, dar descopăr cu amărăciune că s-a infiltrat cumva în mintea mea o estompare a Dumnezeirii în Persoana Mântuitorului şi o afirmare peste măsură a firii omeneşti, ba chiar a unui omenesc neîndumnezeit în ciuda unirii ipostatice. Am ajuns să cuget la Hristos ca la un om, descopăr. Cum a fost posibil aşa ceva? Dintr-o astfel de pervertire în adâncul meu, pervertire pe care încep s-o descopăr, au ieşit fireşte şi afirmaţiile tulburi de zilele trecute. Ceva mi-a tulburat apa sufletului... Ce să fie?, mă întreb acum.
E un prilej ca să înţeleg, iată, din experienţă personală ce importanţă are atmosfera în care trăieşte creştinul, acea atmosferă a vieţii de zi cu zi, acele discuţii aparent nevinovate, acele dezbateri care, chipurile, mă făceau de folos pentru alţii - pe care îi consideram atei, agnostici, necredincioşi sau prost-credincioşi. În timp ce mă străduiam să le arăt altora cum trebuie cugetat şi trăit creştineşte, mă umpleam eu, pe nesimţite, de nebunie şi de duhuri străine... Şi iată, am ajuns din nebăgare de seamă şi evident din trufie - să fiu asemenea celor pe care îmi închipuiam că îi ajut cu ceva, ba chiar mai rău. Iată rodul nepăzirii! Iată plata pentru nemăsurata încredere în sine, iată rodul mândriei şi al delăsării, al trândăviei. (O ştiam şi din meseria mea, din contactul cu clienţii şi pacienţii de anii trecuţi...)
Şi desigur sunt mult alte cauze, care ţin strict de iconomia vieţii mele personale, în spatele acestei căderi.
Îmi amintesc de versetul din Facerea unde Dumnezeu le spune lui Adam şi Eva să nu mănânce din măr. Şi nici să nu-l atingă! (Fac. 3,3) Acum descopăr mai limpede ce rost avea acel "nici să vă atingeţi".
Eu, care trăgeam la neamestecare şi limpezire de sine neîncetată, la o viaţă curată şi tot mai îmbunătăţită, am ajuns din nou un amestecat şi un suflet tulbure. Pentru că m-am trufit şi nu m-am păzit am ajuns cât pe ce să cad în închipuiri cu totul nebuneşti.
Îţi mulţumesc că mi-ai tras o palmă, ca Sfântul Nicolae, să mă trezesc. Sărut mâna, frate şi Dumnezeu să te răsplătească pentru bunătatea pe care mi-ai arătat-o, certîndu-mă la timp!