[CristianR]

A venit, iată, și ziua acestei prăznuiri, a cărei predică am atașat-o săptămâna trecută.

Înainte de orice comentariu, părintele ne cheamă către starea duhovnicească potrivită înțelegerii unei relatări dumnezeiești:

Iubiţilor, să ne ridicăm şi noi acum, cu ochii duhului, şi să vedem acel moment sfânt. Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul spune că fără lucrarea, atingerea Duhului Sfânt, a harului, sufletul nu se înalţă. Adică din el însuşi, din sinea lui. Deci cu acest gând, în clipa aceasta, să ne ridicăm ca nişte înviaţi, ca acel tânăr pe care Hristos l-a înviat. Aşa să auzim acum cuvântul şi să ne îndreptăm privirea ochilor duhului acolo, căci ne-a dăruit Dumnezeu gândirea, să se arunce peste timp şi spaţiu, după chipul lui Său.

Atunci, acolo, și acum, aici, îndeosebi în biserică, Hristos este de față. El, care este Viața și cară dă viață, și niciodată moarte, care nu este creația lui Dumnezeu:

Trebuie spus limpede şi răspicat: Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El e trist pentru stricăciune şi moarte. Şi El este Izvorul vieţii. Şi aşa ne-a plănuit şi ne-a şi zidit în sfatul Lui (al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh) şi pe noi: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26) – după chipul Dumnezeului celui viu. Deci, dintru început, El este izvorul vieţii: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1, 1). Iar Evanghelia după Ioan spune: “La început era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Deci El este începutul: Dumnezeu-Cuvântul. Tatăl, în Fiul Lui, după al Cărui chip suntem zidiţi, şi în Duhul Sfânt, ne-a zidit. Şi în El e viaţa.

Acest moment al învierii tânărului nu poate fi înțeles decât ca o rezidire, având în vedere că cel care o săvârșește este Însuși Cel care L-a zidit pe Adam.

Urmează un fragment deosebit de relevant cu privire la modul în care a fost creat omul, și care, fără a nega știința, pătrunde dincolo de marginile ei, la Dumnezeu:

Grăiam cuvântul acesta al Sfântului Grigorie Palama, atât de puternic, bogat şi răscolitor: “pământul era gravid”, adică avea viaţa tuturor vieţuitoarelor. Ce cuvânt plastic, intuitiv! Şi atunci, în acest pământ, îngreunat cu sarcina vieţii, a suflat Dumnezeu suflare de viaţă. Suflarea de la El, de la Dumnezeu, nu din pământul gravid. Şi de ce spun? Fac apel către savanţi, să nu mai explice pe om prin zoologie! Antropologia prin zoologie. Zoologia era de faţă, într-adevăr, când l-a făcut Dumnezeu pe om. Căci a luat ţărână din pământul îngreunat, gravid, dar a suflat suflare de viaţă de la El. Şi dumnezeieştii Părinţi ne învaţă: a făcut Dumnezeu întâi sufletul, l-a creat ca vas ales, potrivit să poarte odată cu suflarea de viaţă harul divin, lumina divină, dumnezeiescul. În acest vas zidit al lui Adam, în suflet, a dat chipul Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, iubiţilor. Şi chipul, precis, e Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt, suflarea lui Dumnezeu în ființa lui Adam, se face suflet al sufletului său, organ capabil să intre în comuniune cu Creatorul său, după cum arată Sfinții Petru Damaschin, Grigorie Palama și Calist Patriarhul.